Elementele naturii - FOCUL

Din adâncurile timpului şi până în zilele noastre, focul a fost considerat ca o punte între viaţă şi moarte. Oamenii i-au atribuit o mulţime de însuşiri, unele „palpabile”, altele părând desprinse de pe tărâmul basmelor, dar toate de o importanţă majoră în procesul vieţii.

Focul, în cel mai prozaic mod cu putinţă, este, aproape întotdeauna, asociat încălzirii pe timp friguros, preparării hranei, prelucrării materiilor prime pentru obţinerea de produse finite, utilizate în viaţa de zi de zi, precum şi în alte domenii.

În trecut, oamenii îl foloseau pentru iluminarea locuinţelor, iar când călătoreau pe timp de noapte, focul era un nelipsit tovarăş de drum. De altfel, şi astăzi, el este un prieten de nădejde în călătoriile prin zonele sălbatice ale planetei şi în locurile situate departe de lumea civilizată. Mai special este cel ce se numeşte Focul Viu şi care se aprinde în mod spontan, în unele locuri sălbatice, izolate, unde sunt emanaţii de gaze naturale şi anumite condiţii favorizante.

Din vechime, focul a fost asociat chiar şi Soarelui, astrul zilei ce întreţine flacăra vieţii pe acest pământ. Atât Soarele, cât şi focul, au fost venerate de-a lungul vremurilor, mai ales în timpul epocilor pre-creştine, ele fiind considerate simbolul Divinităţii.

Alături de apă, aer şi pământ, focul era nelipsit în ritualurile magilor şi ale vrăjitorilor, dar şi în îndelungatele studii şi căutări ale alchimiştilor. El a fost şi este întâlnit în medicina tradiţională orientală, asocierile care se fac cu el, proprietăţile lui de sine stătătoare, precum şi cele care vizează relaţionarea lui cu celelalte elemente – apă, lemn, metal, pământ – având o mare importanţă în stabilirea conduitei terapeutice şi a remediilor naturiste necesare oamenilor pentru a se vindeca.

Din punct de vedere mistic, în trecut, fulgerele şi trăznetele – focul din cer – erau asociate Puterilor Divine, iar în creştinism acestea au fost atribuite Sfântului Ilie. În lăcaşurile de cult, întotdeauna, ard lumânări, candele ş.a., focul fiind întreţinut ca simbol al credinţei veşnic nestinsă în Tatăl Ceresc. Dar, de departe, cea mai înălţătoare ipostază a focului este cea a FOCULUI SFÂNT care, în urma slujbelor religioase săvârşite în Biserica Sfântului Mormânt (Biserica Învierii) din Ierusalim, în Sâmbăta Mare, ziua de dinaintea Sfintelor Paşti, se aprinde de la sine în încăperea Sfântului Mormânt unde se află, singur, rugându-se, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului. Tot de la sine se aprind unele candele şi lumânări aflate în biserică, precum şi cele ale unor credincioşi cu suflet curat, aflaţi în preajma bisericii din Ierusalim. Acest FOC – Lumină din Lumină – este dăruit şi celorlalţi participanţi, aprinzându-se lumânare de la lumânare.

Dintotdeauna, focul a fost considerat un element purificator, marcând un sfârşit şi, în acelaşi timp, un nou început.

Focul poate fi prieten, dar şi duşman, atunci când arde locuinţe şi alte bunuri ale oamenilor, când devastează păduri şi zone întinse de vegetaţie, când ia vieţi omeneşti şi ale altor vieţuitoare. Dar, de cele mai multe ori, nu el, focul, este de vină, ci se dovedeşte că vinovatul, cel din cauza căruia s-a iscat dezastrul este, în mod direct sau indirect,... tot omul. La fel se întâmplă şi cu focul iubirii Divine, necondiţionate, care creează, alină, vindecă, sau cu focul urii care răneşte, îmbolnăveşte. Este vorba tot despre foc care nu este nici bun, nici rău, doar este. Dar, dacă vorbim despre iubire sau despre ură, omul decide cum va fi acel foc, prin gândurile, sentimentele şi emoţiile sale. Aşa încât, purtaţi în suflet focul iubirii necondiţionate, oameni buni, pentru a vă vindeca şi a vindeca!