NECESITATEA REÎNTOARCERII LA TRADIŢIE:
URSITOARELE
(Publicat la Conferința ANATECOR, 2009, ARAD)
Ne temem. Mereu ne temem.
Întrebarea «De ce ne temem?» capătă dublu aspect:
- de cine sau de ce anume ne temem,
dar, mai ales,
- din ce cauză ne temem.
Se pare că răspunsul nu este tocmai unul simplu.
În practica terapeutică ne confruntăm, tot mai des, cu situaţia pacienţilor bântuiţi de temeri. Temeri de tot felul: teama de ziua de mâine, teama de întuneric, teama de cutremur, dar, mai cu seamă, teama de acel ceva definit drept ... «nu ştiu ce».
La o primă evaluare, astfel de pacienţi ar putea fi etichetaţi drept indivizi astenici, anxioşi, fobici sau, popular spus, aceştia ar fi acei prăpăstioşi cărora li se potriveşte de minune povestea cu drobul de sare.
Este drept, multe, foarte multe dintre temerile semenilor noştri sunt provocate şi întreţinute de o situaţie economică şi politică dezastruoasă, atât pe plan intern cât şi extern, de tot felul de zvonuri ori ştiri, care de care mai apocaliptice, ce vin de peste tot, cu viteză ameţitoare, prin intermediul multiplelor mijloace de aşa-zisă informare în masă, ori, mai modest, transmise prin viu grai.
Indiferent de modul de vehiculare a scenariilor groazei, rezultatele sunt aceleaşi: zdruncinarea sufletelor şi minţilor acelora atinşi de aripa neagră a demonului fricii şi însingurării.
La un moment dat, am înţeles că toate aceste aşa - zise cauze explicative ale temerilor, generalizate, sunt artificiale, dar, mai cu seamă, superficiale.
Simţeam că trebuie să mai fie şi altceva, acel altceva care scapă, încă, atenţiei şi cunoaşterii terapeutice. Şi, dintr-o dată, am fost luminată şi am înţeles: cheia trebuie căutată, nu în cărţile medicale ori în cele de terapii alternative şi complementare, nici la cursuri de sfârşit de săptămână, nici pe internet, ci altundeva, ... în vechime, la Sursa Cunoaşterii Ancestrale.
Cheia este - aveam să aflu - REÎNTOARCEREA LA TRADIŢIE, acea tradiţie lăsată de Cei Vechi - ai noştri şi ai altora.
Munca de terapeut reprezintă o activitate incitantă, o fascinantă şcoală permanentă, pentru care trebuie să fim adânc recunoscători pacienţilor noştri, adevăraţii noştri profesori. În fiecare zi, cu fiecare caz, la fiecare şedinţă de terapie, învăţăm cu pacienţii, învăţăm prin ei, pentru ei. Şi pentru noi. Şi pentru o lume mai bună. Pacienţii mi-au întărit convingerea că suferinţele prin care trec ei, în viaţa de zi cu zi, sunt suferinţele noastre, ale tuturor sufletelor care, în această existenţă terestră, în acest trup de carne, experimentăm ce însemnă a fi om. Şi tot pacienţii m-au învăţat că toate suferinţele noastre îşi au obârşia undeva, demult, într-o perioadă de ne-aducere aminte, a noastră personal şi, nu de puţine ori, a neamurilor din care provenim.
În cele ce urmează, vă voi purta, cu modestie, atât cât îmi este îngăduit de Puterile Cereşti, pe aripi vechi de Legendă, pe aripi de nesfârşită Iubire, pe aripi de Adevăr, pentru ca apoi, să ne odihnim pe aripi de Regăsire...
Într-o zi, a venit la cabinet o doamnă a cărei viaţă - voia dumneaei să lase impresia - a fost şi este perfectă. Totuşi, simţeam că ceva nu părea în regulă; că, nici pe departe, lucrurile nu stăteau întocmai aşa.
I-am parcurs firul vieţii înapoi, nu din curiozitate, ci pentru a căuta sursa anumitor dezechilibre constatate de noi, terapeuţii cabinetului, dar şi mărturisite de pacientă. Am ajuns, la un moment dat, să o văd făt, în pântecul mamei sale. Plângea. «Un făt să plângă?» – m-am mirat. «Un făt are lacrimi?» - am continuat să mă întreb.
Da, surprinzător, un făt are lacrimi. Uscate. Dar tot lacrimi sunt. De neşters. Şi usturătoare. Mult prea usturătoare pentru un obraz abia format. Şi dureroase. Extrem de dureroase. Precum dureros disperatul ţipăt al fătului în faţa chiuretei. Ţipătul mut al ne-născutului.
Mi-am luat inima în dinţi, spre a-i povesti pacientei noastre propria ei viaţă, aşa cum i-o văzusem. Ştiam că nu greşesc, ştiam că am văzut filmul unei realităţi trecute, exacte; dar, nu ştiam cum va reacţiona, lipsindu-mi timpul necesar evaluării riscurilor şi pregătirii terenului.
Cu lacrimi în ochi, mi-a confirmat acel film al vieţii sale, văzut de mine. Şi, tristă surpriză! Aflase, într-un anumit moment al vieţii că, pe perioada sarcinii, tânăra mămică de atunci nu o dorise. Tocmai din această cauză – a lipsei de iubire în pântecul matern, copilăria şi, mai apoi, toată viaţa pacientei noastre au fost sub semnul relaţiilor încordate cu mama sa şi, implicit, cu propria viaţă.
Aşadar, un copil vine - sau ar trebui să vină - pe lume prin iubire. Poate, doar o iubire de moment, dar tot iubire este – iubirea de o clipă. Am spus prin iubire, nu în iubire. În iubire vine când este dorit, când este aşteptat.
Şi asta nu e tot...
Copilul nu apare în pântecul mamei sale că vor sau nu vor părinţii - părinţii săi biologici. Cum nu îşi manifestă apariţia nici când aceştia vor. Copilul vine în trup de carne prin Acord Divin, conform Planului Divin, după Voia adevăratului nostru Părinte, Tatăl Ceresc.
Dar, nici asta nu este tot...
Viaţa omului, atât cât este ea, este cuprinsă între Ritualuri – Ritualurile Vieţii: al Naşterii şi al Morţii.
Acum şi dintotdeauna. Aici şi oriunde în lumea asta... Şi, peste tot, la fel... sau aproape la fel.
Ritualurile trebuie respectate. Pentru că Ritualurile fac parte din Tradiţie. Iar Tradiţia face parte din Sufletul Străbunilor. Face parte din noi.
Prima lună din viaţa copilului nou-născut este cea mai importantă şi cea mai grea pentru micuţ. Dar, cu adevărat deosebită este prima lui săptămână de viaţă. Este perioada de adaptare de la condiţiile vieţii intra-uterine la condiţiile vieţii extrauterine, condiţii în care îşi va trăi, de acum încolo, toată viaţa sa terestră, atât cât îi va fi scris.
Conform credinţelor populare, transmise din generaţie în generaţie, se spune că, în prima săptămână a venirii sale pe lume, copilului i se stabileşte Soarta.
Cu alte cuvinte, în această săptămână, la căpătâiul pruncului nou-născut, Ursitoarele vor scrie în Cartea Vieţii, numită şi Cartea Sorţii, toate amănuntele vieţii copilului. Unele legende susţin că Ursitoarele cântă, alte spun că ele citesc prevestirea din Cartea Vieţii, numită şi Cartea Ursitelor sau Cartea Zilelor, iar cuvintele pot fi, uneori, doar de către moaşă auzite.
De aceea se spune: «fiecare cu Soarta sa». Poate nu întâmplător, românul îşi asumă, cu atâta smerenie, predestinarea, când afirmă, plin de amărăciune, nu de puţine ori: «aşa mi-a fost scris» sau «aşa mi-a fost dat».
Dar,...
CINE SUNT URSITOARELE?
Credinţa în Ursitoare a existat şi există la toate popoarele, încă din Vechime. Şi, aproape la toate popoarele, acestea erau câte trei.
Cele trei zeiţe ale Destinului, considerate de romani veghetoare ale naşterilor, numite Parce, erau: Parca – cea care cruţă, Nona şi Decuma.
În mitologia greacă, apar Moirele ca zeiţe ale Destinului. Iniţial a fost o singură Moira, adică Parte, Soartă, ca forţă Selenară. Mai apoi, apar în legende trei Moire, fiice ale Nopţii. Klotho (Naşterea) toarce, Lahesis (Zilele Vieţii) deapănă, iar Atropos (Moartea) taie Firul Vieţii.
La românii din întreg teritoriul României, dar şi la cei stabiliţi în spaţiul Balcanic, legendele vorbesc despre Ursitoare, numite diferit, în funcţie de zonă: Ursitori, Ursători, Ursite, Ursoi, Ursoaice, Ursoni, Mire, Albe, Hărăsite, Caşmete, Hărioase, Zâne ori Zânişoare. Sunt trei surori, fecioare bătrâne, pe jumătate sfinte, spirite - femei, nemuritoare, zâne ale Destinului. Ele hotărăsc, pentru toată viaţa, Soarta fiecărui prunc, în anumite zile ale primei săptămâni din existenţa ce îi este hărăzită copilului.
Cele trei Ursitoare au - şi la români, fiecare, câte un nume al său. Cea mare se numeşte Ursitoarea sau Ursita, cea mijlocie poartă numele de Soarta, iar cea mai mică şi mai slabă, mai serioasă şi mai rea, care încă din leagăn ne urmăreşte, este Moartea.
Din timpurile Celor Vechi, când Ursitoarele puteau fi văzute, se povesteşte că aceste trei femei se poartă îmbrăcate în alb – de aceea sunt numite şi Albe. Îmbrăcămintea lor e lungă, ţesută cu fir de aur şi ornată cu fluturi.
Cea mai mare dintre surori, Ursita, mai are ca veşmânt o blană de aur; ea ţine un fus, iar la brâu poartă o furcă la care se află legat un caier de lână albă sau neagră, amestecată cu fire de mătase şi de aur. Şi, ca în legendele tuturor popoarelor, cea mai vârstnică Ursitoare este aceea care toarce Firul vieţii omeneşti.
Cea mijlocie, Soarta, este, şi în mitologia românescă, aceea care deapănă Firul vieţii, ţinând, în mâna dreaptă, o pereche de Sorţi.
Mezina, ca peste tot, în legende, este Moartea; ea ţine, tot în mâna dreaptă, o pereche de foarfeci cu care curmă Firul zilelor omului.
Şi, astfel, viaţa omului se sfârşeşte după cum voiesc Ursitoarele.
După unele credinţe, pentru a-l ursi pe prunc, cele trei Ursitoare vin cu Îngerul celui de curând născut. Conform aceloraşi mituri, ele reprezintă:
- prima - Luna în care s-a născut copilul,
- mijlocia - Ziua în care a venit pe lume,
- a treia - Ora la care a ieşit pruncul din pântecul mamei sale.
Poate, din aceste legende s-a desprins convingerea că te poţi naşte într-un ceas bun, sau, din contră, la ceas rău. Copilului născut la ceas priincios, Ursitoarele îi vor cânta plăcut, dăruindu-l cu noroc, frumuseţe şi bogăţie, iar celui sosit într-un ceas potrivnic îi vor cânta trist, dându-i în dar osteneală şi sărăcie.
Firul vieţii unui om, aşa cum este tors de Ursitoare, străbate toate locurile pe unde va umbla, în viaţă, cel nou-venit pe lume, de la momentul urselii şi până la moartea sa.
Există mituri conform cărora chiar Dumnezeu dă acest Fir al vieţii Ursitoarelor, iar acestea îl întind pe pământ şi aşează pe el toate întâmplările prin care omul va trece.
În vremurile vechi, când oamenii erau mai buni, mai curaţi sufleteşte, mai plini de credinţă şi smerenie, oricine putea să vadă cum vin Ursitoarele la căpătâiul leagănului pruncului nou-sosit în această lume. Oricine putea să le audă croind Ursita unui nou-născut.
Poate, din acele vremuri, au rămas marturiile cu privire la cum arată Ursitoarele şi pe unde stau ele.
Au priviri grave, sunt tăcute, imprevizibile, deci pline de toane, şi atât de sensibile, încât lesne se supără, dar mai ales, sunt de neclintit în hotărârile lor.
Sălăşluiesc prin grădini, ori pe sub streaşina caselor, iar noaptea se plimbă prin ogrăzi.
Mai apoi, pe măsură ce răutatea şi neînţelegerea au pus stăpânire pe oameni, doar moaşelor le-a mai fost îngăduit, o vreme, a privi şi auzi Urseala hărăzită pruncilor.
În vremurile din urmă, Ursitoarele nu se mai arată nici măcar moaşelor care au făcut greşeala de a destăinui semenilor secretele aflate, neţinând cont de faptul că nu este bine ca omul să-şi cunoască Ursita.
Mult adevăr este în vorbele ce spun:
«De-ar şti omul ce-ar păţi,
Nici din casă n-ar ieşi.»
Astfel, oamenii, neavând dreptul să asculte cuvintele Ursitoarelor, sunt ţinuţi departe de acestea, sub ameninţarea blestemului celei de a treia Ursitoare: «Cine ne ascultă pe furiş, de mâna pruncului să moară!»
Acum, când Albele nu se mai lasă descoperite de privirile oamenilor, bătrânii cei înţelepţi sfătuiesc ca, dacă cineva iese noaptea din casă, având treburi prin ogradă, să tuşească, să-şi facă cruce, să spună rugăciunea Tatăl nostru sau Sfinte Dumnezeule, spre a se face auzit de cele ce stabilesc Ursita pruncilor, ca să nu le calce în picioare pe cele trei Ursitoare - ceea ce ar fi mare păcat.
La naşterea unui prunc, Ursitoarele sunt invitate de către moaşă printr-o invocaţie:
«Sfintelor,
Bunelor,
Să vă aducă Dumnezeu
Curate,
Luminate,
Bune ca pâinea,
Dulci ca mierea,
Şi line ca apa.»
Ziua Ursitoarelor este o zi de mare însemnătate pentru întreaga familie a copilului nou - născut.
Întotdeauna, în săptâmâna în care s-a născut un copil, vin Ursitoarele, dar - după cum credinţele populare diferă de la o regiune la alta a ţării - în zile diferite:
- în prima noapte de după naştere,
sau
- în primele trei nopţi ce urmează naşterii,
ori
- în a treia, a cincea şi a şaptea noapte,
sau abia
- în a opta noapte.
O dată chemate, Ursitoarele nu acţionează la întâmplare, ci conform unui Procedeu de Ursire bine definit.
Înainte de a porni la drum să croiască Soarta nou – născutului, Ursitoarele se sfătuiesc asupra Urselei ce o vor face copilului. Cea mai bătrână rosteşte Destinul pruncului, după cum ea a fost mulţumită ori nemulţumită într-o anumită zi şi într-o anume noapte: «Să aibă traiul meu din ziua ... şi somnul meu din noaptea...»
După ce s-au înţeles în privinţa Urselei, cele trei pornesc spre locul unde se află copilul nou - născut, ca să-i ţeasă viitorul.
Ele vin la casa nou - născutului, pe la miezul nopţii, coboară încet, pe horn (spun unele legende), când toţi ai casei dorm, şi ursesc, în şoaptă, la leagănul pruncului, Soarta acestuia.
În unele zone ale ţării, exista credinţa că Ursitoarele vin la ferestre, pentru a asista la momentul naşterii pruncului. De aceea, se lăsau ferestrele şi uşile deschise, iar în timpul naşterii se păstra linişte deplină.
Conform unor credinţe din popor, se spunea că în primele opt zile de la naşterea pruncului - zile în care erau aşteptate Ursitoarele, părinţii nou - născutului să nu fie trişti. Tristeţea părinţilor le-ar fi foarte neplăcută Albelor, venite a stabili Soarta copilului. Şi, după cum vor fi dispuse în acest moment Ursitoarele, aşa va fi şi copilul în viaţă.
De acest aspect, se ţine prea puţin cont în zilele noastre, când, proaspetele mămici, sub influenţa modificărilor hormonale bruşte, lipsite de sprijinul partenerului de viaţă, stresate de viaţa de zi cu zi, sunt tot mai expuse depresiei postpartum, ajungându-se la proporţia ca una din opt femei să fie astfel afectată.
Cât priveşte noii tătici, de prea multă bucurie, sau în lipsa acesteia, devin tot mai cheflii în aburul tăriilor de la cârciuma satului sau din barul de peste drum.
Pentru a fi pe plac Ursitoarelor, spre a fi convinse să dea copilului o Soartă bună, cu viaţă lungă, în fericire, la înseratul primei zile de viaţă a pruncului, li se lasă, pe o masă frumos şi curat aranjată, câteva merinde pentru ospătare, bani de cheltuială şi câteva daruri, din care e bine să nu lipsească:
- făină de grâu, în care - se spune că - după trei zile, poate fi văzută urma lăsată de Ursitoare;
- mălai;
- pâine, sare;
- apă proaspătă - ca simbol al vieţii; se pune pentru fiecare Ursitoare câte un pahar nou şi curat;
- untdelemn - care semnifică avuţia;
- fructe – cel mai adesea: mere, pere, nuci;
- uneori, se pune şi vin;
- linguri noi de lemn;
- o bucată de pânză nouă, fină şi curată, un caier de lână, o oglindă, un pieptene - doar Ursitoarele sunt şi ele femei;
- trei lumânări, pentru că, în casa unde nu găsesc lumină, Ursitoarele devin mânioase şi ursesc copilului o soartă rea sau nici măcar nu intră înăuntru şi copilul rămâne, astfel, ne-ursit;
- busuioc, flori;
- câţiva bănuţi - măcar câte un bănuţ pentru fiecare Ursitoare.
Cina Ursitoarelor fiind astfel pregătită, moaşa aprinde cele trei lumânări (care vor lumina pe tot parcursul nopţii), face de trei ori semnul Crucii şi se roagă Bunului Dumnezeu şi Fecioarei Maria.
În apropierea miezului de noapte, moaşa, prin Cântecul Ursitoarelor, laudă puterea şi generozitatea acestora, timp în care, membrii familiei, într-o atitudine smerită, spun rugăciuni.
Ofrandele aduse Ursitoarelor rămân trei zile şi trei nopţi pe masă special pregătită, după care le ia moaşa pentru sine sau le oferă unor suflete curate, adică unor copii.
Aşadar, dacă în aceste zile, în care pruncul va fi vizitat de Ursitoare, ele vor avea o primire bună din partea familiei copilului, acestea vor fi bune şi îngăduitoare cu el, dar dacă darurile lipsesc, Zânele Destinului se vor supăra atât de tare, încât vor fi rele şi nepăsătoare, ursindu-i micuţului o viaţă în lipsuri.
Decizia Ursitoarelor - susţin miturile referitoare la Destin - este definitivă, neputând fi modificată nici de sfinţi, nici măcar de Dumnezeu.
Şi totuşi... Dumnezeu este cel Atotputernic.
De ce n-ar putea, El, oare, să schimbe slova Ursitoarelor?
Să fie ursirea - chiar aşa - o predestinare absolută?
Cred că, de cele mai multe ori, Destinul funcţionează conform Legilor imuabile după care ne-a fost trasat.
Dar, mai cred că, uneori, Destinul ne este trasat în linii mari, precum un fluviu ce, mai apoi, îşi împarte apele în două:
- o ramură, tumultoasă, dăruită Hazardului, spre a se împlini ursirea «ce îţi este dat, în frunte ţi-e pus»;
- o altă ramură, pe ale cărei ape line pluteşte barca Menirii. Pentru că, în Planul Domnului, cu siguranţă, stă scris, cu slovă de aur: «aveţi o MENIRE!». Şi, tocmai de aceea, în Bunătatea sa, al nostru Tată ne-a venit în ajutor, dăruindu-ne Liberul Arbitru. Adică, libertatea de a alege Binele sau Răul – preţios, dar şi periculos dar.
Timpurile au trecut. «Au evoluat», ar spune mulţi.
Spre bine? Poate, din unele puncte de vedere...
Spre rau? Poate, din multe alte puncte de vedere...
Acum, ne naştem... prea puţini în Voia Domnului.
Ne naştem... după disponibilităţile financiare şi de timp ale părinţilor. Şi, dacă se poate,... în eprubetă.
Ne naştem în maternităţi, iar nu în patul mamei, de acasă.
Nici naşterea nu mai este la momentul Sorocului. Este o programare.
Aşa, cum toată viaţa noastră a devenit... o programare.
Nici moaşele nu mai sunt ce au fost odată. Sunt şcolite. Şi... atât.
Nu ne mai amintim de Ursitoare. De puterea lor, nici atât... Nu mai avem vreme să credem că se coboară pe horn, cu straiele lor albe, când vine un prunc pe lume. Cât priveşte faptul că stau pitite la fereastră...
Iar cina Ursitoarelor, cine să o mai pregătească?
Şi, Moartea... cea care este alături de noi, în leagănul prunciei... Până şi pe ea, când sfârşim, o aşteptăm acolo, unde am început,... în pat de spital.
Îmi amintesc Bătrânii noştri. Se îndărătniceau să sfârşească în patul lor de acasă. Aşa, cum începuseră... Fie-le somnul lin!
Şi, mă mai întreb încă o dată: Oare, evoluţia noastră a smuls puterea din mâinile Ursitoarelor?
Dacă am avea mai multă încredere în Mila lui Dumnezeu, în forţa Iubirii, în Adevărul cuprins în Tradiţiile acestui popor vechi... Cu siguranţă, viaţa noastră - a tuturor şi a fiecăruia în parte - ar fi alta. Cu totul alta. Mai aşezată, mai tihnită. Mai cu încredere în ziua de mâine. Şi în cea de Apoi...
Să ne întoarcem la Tradiţie...
Autor: Anca POPESCU
Terapeut în terapii complementare
Bucureşti
Bibliografie:
1. Simion Florea MARIAN – Trilogia vieţii,
Vol. II: Naşterea la români,
Editura Grai şi Suflet - Cultura naţională, 1995
2. Simion Florea MARIAN – Mitologie românescă,
Editura Paideia, 2000
3. Tudor PAMFILE – Mitologie românescă,
Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 2000
4. Victor KERNBACH – Dicţionar de mitologie generală,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu