Respectând Ordinea Divină, ne bucurăm de sănătate deplină

Comunicăm, în permanenţă, cu tot şi cu toate, cu întreaga Creaţie şi suntem UNA cu Atotputernicul şi UNICUL TATĂ CERESC, indiferent cum este El numit: Dumnezeu, Allah, Yahweh, Conştiinţa Universală sau oricum altcumva. Dar, oare, câţi dintre noi sunt conştienţi de acest fapt? Câţi simt, cu adevărat, că gândurile, sentimentele, emoţiile noastre creează, atât pe Pământ, cât şi în întregul Univers, efecte ale căror cauze suntem noi?

Şi, totuşi... Noi suntem cei ce suntem. În adâncul fiinţei noastre purtăm, cu toţii, Scânteia Divină şi avem puterea de a fi co-creatori ai noştri, cei de azi, şi ai acestor vremuri, dar şi ai noştri, cei de mâine, şi ai celor ce vor veni. Noi avem puterea de a schimba suferinţa în bucurie, ura în iubire şi întunericul care ne acoperă Sufletul, în Lumină. Avem puterea de a ne cere iertare, de a ierta şi de a ne ierta. Avem puterea de a ne schimba şi, în acelaşi timp, de a schimba tot ceea ce se află în jurul nostru. Dar... depinde de noi cum se produc toate acestea, pentru că, în primul rând, NOI trebuie să ne schimbăm, dacă vrem ca cei din jurul nostru să se schimbe. Şi, mai ales, să învăţăm să nu căutăm în afara noastră ceea ce se află, de fapt, în noi. Dacă gândurile ne sunt binevoitoare, dacă sentimentele sunt nobile, dacă emoţiile noastre sunt generatoare de trăiri profunde, înălţătoare, atunci vom respecta ordinea firească, ordinea Divină, a vieţii ce conduce la sănătate deplină, la vindecare în plan fizic, sufletesc şi spiritual. În schimb, dacă avem gânduri întunecate, rele, dacă avem sentimente care nu ne onorează, dacă suntem bântuiţi de invidii, ură, mândrie şi de neiertare, ajungem, prin atitudinea şi acţiunile noastre, să atragem dezordinea, haosul şi boala. Să nu uităm că starea de dezordine interioară se reflectă în dezordinea pe care o provocăm sau o menţinem în jurul nostru, iar BOALA este o măsură a acesteia. Şi, când vorbim despre dezordine, ne referim atât la cea fizică, din casele noastre, din jurul nostru, din planul material, la dezordinea din plan financiar, cât şi la cea din plan mental, sufletesc şi spiritual. Lipsa respectului faţă de semenii noştri, faţă de noi înşine, faţă de Natură, faţă de Mama Pământ, faţă de întreaga Creaţie, ascunde, de fapt, lipsa respectului şi a iubirii faţă de Tatăl Ceresc. Degeaba tocim pragul bisericilor, templelor şi a altor locuri sfinte, dacă suntem răi şi invidioşi, dacă înjurăm, dacă ne batem copiii şi le călcăm sufletele în picioare, dacă lovim un animal nevinovat, în loc să-l mângâiem şi să-l hrănim, dacă poluăm mediul şi dacă distrugem natura. Lucrarea lui Dumnezeu este peste tot, în tot şi în toate. Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: cum Îl cinstim pe Dumnezeu şi cum Îi arătăm iubirea noastră? Şi, dacă, totuşi, nu ne pasă de nimic din toate acestea, dacă ne continuăm viaţa neperturbaţi, reticienţi la orice fel de schimbare, pentru că este mai comod aşa, atunci, de ce ne întrebăm, oare, de ce suntem bolnavi şi totul în jurul nostru merge rău?

Avem destula iubire

avem destula iubire
pentru a face sa rodeasca
toate dorintele ascunse ale inimilor noastre.


avem destula iubire
ca sa ne regasim, intr-o zi, cararea
pe care fiecare pas e o vibratie de bucurie.


avem destula iubire
pentru a darui din noi fara teama,
si a primi cu gratie, daruri ce vin firesc.


avem destula iubire
pentru tot binele pe care putem sa-l facem
si pentru tot raul pe care suntem aici sa-l iertam.


avem destula iubire
pentru toata tristetea si pentru toate ranile noastre,
pentru acele locurile reci ce inca mai viseaza caldura...

doar ca nu ne-a spus nimeni asta pana acum.

Din si despre Fericire

fericirea suntem noi

aflati mereu in cautarea noastra.

ne jucam ascunzandu-ne de rasuflarea ei,

punem mainile la ochi, sa nu ii vedem culorile,

ne astupam urechile, sa nu o auzim...

si nu ne dam seama

ca ea nu ne vorbeste, nici nu ni se-arata,

o simte doar sufletul nostru

si intotdeauna, dar intodeauna,

stie cand o intalneste.

el nu o confunda

nici cu entuziasmul micilor sau marilor noastre impliniri,

nici cu uitate, pierdute sau regasite vise,

nici cu ceea ce ne dorim sau primim de la ceilalti...

fericirea e sufletul nostru atunci cand se deschide,

si, liber, isi ofera tainele si frumusetea,   

e-n bratele noastre cand imbratiseaza

si-n ochii nostri cand ne oglindesc adancimile.

fericirea suntem noi, spunand lumii si vietii,

un "te iubesc" fara nicio masca si fara nicio teama.

am invatat sa ni se para

ca e departe, ca n-o putem ajunge,

si ne multumim cu mult mai putin,

gasindu-ne scuze si, treptat, renuntand...

dar ziua in care ceva se intampla

si-n noi se trezeste o neasteptata lumina,

e semn ca fericirea ne-a gasit

aducandu-ne, drept raspuns, toata iubirea vietii si a lumii-ntregi.

nu stiu cum altfel sa o spun...

decat ca noi suntem, cu adevarat, fericirea noastra.

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta

In luna lui Prier / Aprilie, in a douazeci si treia zi, se pomeneste, la crestini, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta.

Originar din Capadochia, provenind din neamul tribunilor, o ceata de ostasi vajnici si intelepti, Gheorghe a vietuit in vremea lui Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244 – 311), cunoscut ca Diocletian, imparatul roman.

In anii 303 - 304, Diocletian incearca a impune obligativitatea cultului lui Jupiter in Imperiul Roman. Pentru aceasta, el promite daruri celor ce se vor lepada de Christos, iar celor care nu se vor supune poruncii sale, imparatul le da pedeapsa cu moartea. Astfel, se declanseaza cea mai mare prigoana din istoria imperiului impotriva noii religii crestine, cunoscuta ca persecutia lui Diocletian.

Atunci, osteanul Gheorghe se declara crestin, mustrand pe cei ce se inchinau idolilor pagani. Cand Gheorghe a fost pedepsit pentru nesupunerea sa fata de imparat, lovit in pantec cu o sulita, varful acesteia s-a indoit. Desi a curs mult sange, sfantul a rams nevatamat. Atunci, l-au legat pe o roata cu tinte de fier, careia i s-a dat drumul la vale... Trupul sfantului a fost sfartecat, dar Ingerul Domnului a vegheat asupra sa si, astfel, marele mucenic a putut sa se infatiseze inaintea imparatului. Multi oameni l-au urmat pe Sf. Gheorghe in credinta sa in Christos, dar Diocletian a dat porunca sa li se taie capetele, in afara cetatii.

Imparateasa Alexandra, vazand cum este chinuit Sfantul Gheorghe, l-a marturisit, si ea, pe Domnul Christos in fata sotului sau, imparatului Diocletian, declarandu-se crestina.

Diocletian a dat ordin sa fie intemnitata mama copiilor sai, osandind-o la moarte, impreuna cu Sfantul Gheorghe, prin taiere cu sabia. In temnita, imparateasa s-a rugat Domnului sa nu sfarseasca dupa porunca sotului sau, iar Dumnezeu a ajutat-o sa-si dea Sufletul inaintea savarsirii sentintei...

Sfantului Mare Mucenic Gheorghe i-a fost tăiat capul...

Pe 21 Aprilie, inaintea Praznicului Sf Mare Mucenic Gheorghe, Biserica Ortodoxa o pomeneste pe Sfanta Mucenita Alexandra si pe slugile sale Apolo, Isachie si Codrat.

Dorim un sincer LA MULTI ANI,

cu toate bucuriile unei primaveri insorite,

tuturor celor ce poarta numele de

GHEORGHE, GEORGE, GEORGETA.

Articol scris de Anca Popescu

Mereu primavara

Credeam, ca toata lumea, ca viata fiecarui om are anotimpurile ei...

ca adolescenta e primavaratica, 
ca in tineretea adulta canta bogatia verii,

ca maturitatea mai tarzie rodeste precum toamna, 
iar batranetea isi gaseste odihna in simplitatea rece a iernii ...

M-am razgandit...cred ca miscarea sufletelor noastre este aceeasi cu miscarea primaverii...

o regasesc in renuntarea la vechiul care nu ne mai foloseste, 

si imbratisarea noului - cu toata prospetimea, nebunia, parfumul si aripile lui ...

o regasesc in nesfarsita creativitate, 
in bucuria de a explora noi si noi moduri de a fi, de a darui...

Cand primavara deseneaza frunzele pe ramuri si florile pe camp, 

poate ca-si aminteste de alte frunze si alte flori, din anii ce-au trecut,

dar nu le mai repeta...

cumva, in lumea din care vine primavara,
par sa existe infinit de multe forme si culori,

pe care le  amesteca in joaca si cu exuberanta le revarsa in lumea noastra.

Da, noi ca oameni avem varste, 
adunam anii si cu tamplele albe ajungem in iarna vietii,

dar sufletele noastre nu apartin acestei lumi, acestui timp, 

ci unui elan continuu care vine de nu stim unde si se indreapta catre nu stim ce, 

dar care-i mereu proaspat, viu si tanar, ca Viata care se-nnoieste primavara...

Poate de accea zambim mai usor sub pomii infloriti...
pentru ca inflorirea lor ne aminteste 

de inflorirea noastra fara inceputuri si fara sfarsituri...

Intalnire

visam candva un pom inflorit,
iar parfumul si lumina albelor lui zambete
destepta undeva in mine o alta lumina, parca demult uitata...

si era ca o mangaiere, era ca mirarea unei intalniri cu iubirea,
sa adun in palme zecile de flori
in vant varsate lin de zeci de crengi...

parca-mi venea sa-i intorc visului meu imbratisarea,
cu acelasi elan
cu care ne imbratiseaza dragostea, atunci cand ne gaseste...

asa ca nu mai stiam daca se scutura pomul,
sau sufletul meu isi trimitea petalele albe
sa-mpodobeasca ramurile parasite de toate celelalte flori...

Scris in noi...

cantecul zorilor e scris mereu in noi,

de presimtirea calda a intailor raze...

cand dupa o prea lunga noapte,

ne regaseste soarele 

si imbracati in lumina lui,

ne bucuram, de fapt, ca ne-am regasit propria noastra lumina...

suntem un inceput 

si rasarim in fiecare clipa noua

cu prospetimea izvoarelor de munte,

care tasnesc cu sete dintr-un necunoscut adanc,

si limpezi vin sa potoleasca 

setea din multe alte vieti...

lumini si ape, zambim si curgem mai departe,

pictandu-ne povestea cu fiecare pas,

macar de n-am uita pe drum,

ca-n noi necunoscutul  mereu scrie
un cantec nou in albe dimineti...

Primavara in Gradina Botanica...

Lumina Invierii Domnului – prilej de vindecare

Şi iată că Lumina se ivi mai puternică decât niciodată. Catapeteasma cerului se bolti pentru ca Fiul să revină în Împărăţia Tatălui Ceresc... El a deschis poarta către Tatăl, şi-a îndeplinit misiunea, s-a jertfit pe sine pentru mântuirea noastră, a oamenilor şi apoi a Înviat. Şi a deschis Calea de Lumină către nemurire - cea spirituală şi nu cea trupească.

Trupul este trecător pe acest pământ, din pământ vine, în pământ coboară. În schimb, sufletul şi spiritul sunt nemuritoare. Ele sunt cele care îl aduc pe om aproape de Dumnezeu. Dar Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat drumul pe care, dacă îl urmăm, ne putem aminti cine suntem şi ce suntem, încă din timpul vieţii pământeşti. Şi ferice de cel care reuşeşte să se apropie atât de mult de Cer, rămânând totuşi pe pământ şi cinstindu-l pe Tatăl Ceresc prin faptele sale.

Lumina din Lumină se primeşte în fiecare an de Sfintele Paşti, iar flăcările lumânărilor străpung şi împrăştie întunericul, aşa precum noi am primit Lumină din Lumina Fiului lui Dumnezeu. Lumina şi Iubirea Lui Divină, necondiţionată, ne mângâie, ne alină şi ne călăuzeşte spre Tatăl Ceresc, Dumnezeu Cel Preaînalt, pentru că El, Domnul nostru Iisus Hristos, este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Sfintele Sărbători Pascale sunt prilej de bucurie şi de înălţare spirituală. Cine înţelege şi simte acest lucru, va şti să întâmpine, cum se cuvine, aceste Luminate Sărbători, aducând prinosul lui de jertfă Celui ce, „cu moartea pe moarte călcând”, s-a jertfit necondiţionat pentru mântuirea sufletelor noastre. Iar jertfa noastră nu este viaţa şi sângele mieilor, acele biete fiinţe nevinovate care sunt ucise, chipurile, pentru masa de sărbători, ci efortul nostru nestrămutat de a ne depărta, măcar în aceste zile premergătoare Paştilor, de toate patimile noastre, de viciile şi de obiceiurile noastre rele. Şi dacă Mântuitorul nostru, după atât de numeroase torturi, a urcat dealul Golgotei ducându-şi crucea supliciului în spate, noi de ce nu am putea, măcar să încercăm, să îl urmăm? Pe Crucea Lui s-a vărsat al său sânge sfânt, pe a noastră trupul, sufletul şi spiritul nostru s-ar purifica, pentru că noi, urmând Calea cea deschisă de El, ne-am vindeca şi am înflori spiritual în Lumina Lui Divină, încă în acestă viaţă pământească. Bineînţeles că această cruce a noastră, despre care scriem, este una spirituală, dar care, pentru unii dintre noi, ea este mult mai grea, decât dacă ar fi materială. Dar dacă avem credinţa şi tăria de a merge pe drumul Luminii, povara noastră se risipeşte pe măsură ce înaintăm.

Vă dorim ca aceste Sfinte Sărbători să vă aducă Lumină, Iubire necondiţionată, vindecare pe plan fizic, sufletesc şi spiritual, credinţa şi curajul de a păşi pe Calea Luminii.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Binecuvantarea dragostei

„Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul”. 1 Corinteni: 4, 7

Inca din cele mai vechi timpuri, romanii obisnuiesc sa sarbatoreasca ziua de Dragobete in data de 24 februarie, un fel de Valentine's Day. Acesta este momentul in care natura se trezeste din somnul ei, pasarile isi cauta locuri pentru a-si construi cuiburi, si oamenii, in special tinerii, urmeaza cursul naturii.

Tot in aceasta zi,  Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul.

Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic el era la daci zeul care, ca un "nas cosmic", oficia, in cer, la inceputul primaverii, nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se "logodesc" in acesta zi.

Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc "pasare" insemnand chiar "mesaj al cerului". 

Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau, de multe ori, viitoarele casnicii...

Iata mai jos cateva obiceiuri ale acestei sarbatori a dragostei:

- Unul din obiceiuri este ca tinerii, baieti si fete, sa se stranga in grupuri pe dealuri, imprejurul satelor, pentru a discuta si a face glume.

- La pranz, fetele coboara inspre sat, iar fiecare baiat va urma fata care ii este draga.

- Aceasta fuga a fetelor poarta numele de “zburatorit” in zonele din sudul Romaniei.

- In unele zone ale tarii, fetele si baietii se logodesc in aceasta zi si isi jura credinta unii altora. Chiar daca nu are un iubit, o fata trebuie macar sa rada si sa faca glume cu baietii in aceasta zi pentru a se marita in curand.

- Se spune ca fata si baiatul care ies impreuna in aceasta zi si nu se saruta, in acel an nu se vor mai iubi.

- Fetele strang viorele si tamaioasa, pe care le pastreaza la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste.

- Prin unele locuri, exista si obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit. Aceasta apa, pastrata cu mare grija, are proprietati magice, spunandu-se ca este nascuta din surasul zanelor, putand face fetele mai frumoase, mai dragastoase si mereu iubite.

- Se spune ca daca in aceasta zi ai norocul sa auzi pupaza, vei fi harnic tot anul. Daca ploua, primavara va veni devreme si va fi frumoasa.

- In aceasta zi nu se tese, nu se carpeste, nu se lucreaza la camp sau în fierarie. In schimb, se face curatenie generala in casa, pentru ca tot ce va urma sa fie cu spor. Deasemenea, dat fiind faptul ca originile traditiei se regasesc in ciclul naturii, in aceasta zi nu se sacrifica pasari sau animale.

- Daca nu se sarbatorea in vreun an Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor putea indragosti in anul care urma; in plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus. Se spunea ca in tot acel an nu vor avea iubiti.

„Mai presus de toate, sa aveti o iubire profunda unii fata de altii, caci iubirea acopera o multime  de pacate”.1 Petru  4:8 

articol scris de Artemis

Toleranta ne deschide calea catre armonie

„… Dumnezeu, desi voind sa-si arate mania si sa-si faca cunoscuta puterea, a tolerat cu multa indelunga rabdare niste vase ale maniei…” (Romani 9:22)

Toleranta este un cuvant care se poate explica si aprofunda, el avand multe fatete. Cateodata, cand vorbim despre toleranta, folosim acelasi termen, dar o intelegem in mod diferit, pentru ca si noi suntem diferiti. O putem accepta si adopta in maniera noastra, in functie de disponibilitatea sufleteasca fata de ceilalti, dar si fata de noi insine.

Astfel, o putem privi ca o ingaduinta sau ca o indulgenta. Atunci cand ne referim la corpul uman, vom spune ca tolereaza bine anumite mancaruri, medicamente, etc. In unele cazuri, insa, poate avea si repercursiuni negative, ca de exemplu: admiterea unei mici abateri de la greutate, de la calitate, de la rigurozitate, de la punctualitate etc, acestea putandu-se intampla, tocmai, pentru ca suntem prea toleranti cu micile noastre defecte.

Pe de alta parte, cand vorbim despre toleranta pentru armonie, avem in vedere celalalt aspect, cel pozitiv.

Toleranta este ca zaharul intr-o ceasca de cafea. In cantitate corespunzatoare, ea iti poate aduce gustul perfect, placerea, buna dispozitie, in clipele in care o savurezi si, cateodata... chiar pentru o intreaga zi. Iti poate indulci viata, iti poate descreti fruntea si poate insenina cerul sufletului. Din pacate, daca, probabil, suntem generosi atunci cand este vorba despre zahar, de multe ori, uitam sa fim la fel, atunci cand subiectul in discutie este... toleranta.

Ea pretinde echilibru, iar mentinerea acestuia nu se obtine in mod facil. Nu este usor sa fii tolerant.

Noi, oamenii, ne asemanam cu un pendul care se balanseaza dintr-o parte intr-alta. Uneori, suntem prea putin toleranti, alteori, toleram prea mult.

Daca toleram prea mult, familia si/ sau mediul, din care facem parte, s-ar putea sa aiba de suferit, pentru ca stricam echilibrul, sau contribuim, mai mult, la adancirea dezechilibrului. Toate acestea, se pot intampla pentru ca sunt destul de putini cei carora le pasa, cu adevarat, de semenii lor si sunt interesati sa analizeze ce este corect si ce este gresit, iar atunci cand descopera eroarea sa o constientizeze si sa ii ajute si pe ceilalti sa o faca.

Daca, dintr-o iubire prost inteleasa, toleram tot ce fac copiii nostrii, nu le usuram viata, cum ar crede unii dintre noi, ci chiar ii impidicam sa evolueze, sa fie impliniti si fericiti, pentru ca noi, de fapt, nu ii ajutam sa devina constienti de rolul lor in lume si pregatiti sa-si asume responsabilitatile ce le revin in viata.

Pe de alta parte, un proverb chinez spune ca: „Oamenii toleranti nu sunt niciodata stupizi, iar oamenii stupizi nu sunt niciodata toleranti”. El contine mai mult decat o farima de adevar, intrucat, a fi tolerant este o provocare ce necesita respect fata de normele corespunzatoare de conduita, precum si fata de semeni.

Poate ca, in loc sa cautam, intotdeauna, sa avem ultimul cuvant, ar fi mai bine sa invatam sa-i ascultam si pe ceilalti, sa le intelegem pozitia si sa retinem ceea ce ne este de folos.

Este un adevar demonstrat ca, persoanele, care cultiva rabdarea si respectul fata de ceilalti, au parte de o cunoastere si de o intelegere mai profunda a vietii, care, de cele mai multe ori, conduc spre armonie, echilibru si fericire. Astfel de oameni traiesc cu intelepciune si bucurie fiecare clipa.

De aceea, pentru fericirea noastra si a celorlalti si din respect pentru viata, ori de cate ori este implicata o preferinta personala, poate ca ar fi bine sa fim mai flexibili si sa le permitem celorlalti  sa  se  bucure  de  alegerea  pe  care  au  facut-o.

Articol scris de Artemis 

Lumina Sfintelor Sărbători poate aduce vindecarea

Lumina Lumii s-a aprins o dată cu Naşterea Domnului Iisus Hristos pe acest Pământ. Cu o Forţă ne mai întâlnită, Lumina a cuprins întreaga suflare, pentru că El venea să aducă Iubirea Divină, necondiţionată, printre oameni şi pentru ei. Fiul Lui Dumnezeu s-a născut în materie, cu trup de carne asemeni oricărui om, pentru a arăta Calea spre evoluţie trupească, sufletească şi spirituală, tuturor celor care doresc să îl urmeze, celor de atunci, celor de acum, celor de oricând...

Mântuirea reprezintă ieşirea din starea de „neputinţă” în care, omenirea, crede că se află şi astăzi, după două mii de ani de la Naşterea Mântuitorului. Mântuirea înseamnă detaşarea de ură, de neiertări, de orgolii şi de mândrie, vindecarea umbrei din suflet şi inflorirea, pe deplin, prin Lumină şi Iubire a minunatei fiinţe umane. Schimbarea falselor convingeri precum că „nu stă în puterea omului de a fi pe deplin sănătos şi fericit” şi dobândirea puterii de a înţelege şi de a conştientiza că pentru Tatăl Ceresc, fiecare om este important - reprezintă primii paşi spre desăvârşire spirituală şi apoi spre mântuire. În faţa Lui nimeni nu este mai prejos, sau mai presus, ci toţi suntem egali. Pe toţi ne ascultă, dar câţi dintre noi cred acest lucru şi mai ales câţi dintre noi ştiu? Toţi suntem îndumaţi de El, dar câţi dintre noi doresc să înţeleagă, să pătrundă acest adevăr?

Se apropie Sfintele Sărbători de Iarnă şi este un bun prilej să vă opriţi, poate şi pentru câteva clipe, din freamătul pregătirilor, care deja a început să pună stăpânire pe foarte mulţi dintre noi şi să încercaţi să vă gândiţi ce reprezintă, de fapt, aceste sărbători pentru dumneavoastră? Sigur, este frumos să primiţi şi să dăruiţi cadouri, să se strângă familiile în jurul meselor îmbelşugate, să petreceţi acasă, la munte sau oriunde în altă parte cele câteva zile libere. Totuşi, credeţi că pentru toate acestea, Dumnezeu şi-a trimis Fiul Preaiubit pe Pământ pentru a se naşte şi a pătimi pentru noi, oamenii? Nu cumva, în febra sărbătorilor, oamenii au uitat, de fapt ce sărbătoresc?

Pe toată durata acestor sărbători, întreg pământul este scăldat, mai intens decât în alte perioade din an, de energii subtile de înaltă vibraţie, care, prin Graţia Divină, îl apropie mai mult pe om de Dumnezeu prin Poarta deschisă de Domnul Iisus Hristos la Naşterea Sa şi pe Calea desăvârşită de El prin Viaţa, moartea şi Învierea Sa. Se poate spune că în această perioadă „cerurile sunt deschise” şi oricine are sufletul plin de Lumină şi iubire adevărată, necondiţionată se poate vindeca la nivel fizic, sufletesc şi spiritual. Unii pot constata ameliorarea stării de sănătate cu înlăturarea unor suferinţe, alţii se pot vindeca în mod miraculos. Bineînţeles, sunt şi persoane pentru care nu se schimbă nimic. Obţinerea vindecării depinde de fiecare om în parte, de câtă Lumină şi Iubire are în suflet. De aceea, vă dorim să găsiţi puterea şi calea de a nu vă confisca singuri Spiritul Sfânt al Sărbătorilor şi, să vă acordaţi permisiunea, de a vă vindeca prin Lumină şi Iubire!

Vă dorim ca aceste Sfinte Sărbători să vă aducă pace, Lumină şi Iubire, sănătate şi prosperitate. LA MULŢI ANI!

Fiti si voi rabdatori caci viata va suride

„Prin rabdare poate fi convins un comandant si o limba blinda poate zdrobi un os”, spune un verset din Biblie (Petru: 3.9).
Fiecare act de rabdare este un pas catre intregirea fiintei noastre, cind nu mai sintem victimele evenimentelor in care ne implicam, ci simtim armonia interioara la care putem ajunge.
Rabdarea fata de copii, parinti, prieteni se desavirseste pe masura ce simtim pronfunzimea rabdarii pe care tacerea le pastreaza pentru noi.
Rabdarea ne incetineste in momentele in care ne grabim, ne deschidem catre smerenie, atunci cind suntem tentati sa ne incapatinam, sa facem cum vrem noi.
Rabdarea ne invata sa fim mai putin impulsivi cu dorintele noastre, mai deschisi la tacere si la o vointa mai mare decit a noastra. Ea este martora la toate bataliile noastre intime, pina cind acceptam pacea din rabdare. A fi rabdator in suferinta micsoreaza durerea, dar si teama ca ea va dura o vesnicie.
Din clipa in care practicam rabdarea, incepem sa fim deschisi pentru pace, miracole si alte sentimente in afara de frustrare.
Prin rabdare, ne alaturam iubirii si ritmului tacerii.
„Fiti deci rabdatori, fratilor, pina la prezenta Domnului! Iata ca agricultorul asteapta cu rabdare pretiosul rod al pamintului, pina cind vine ploaia timpurie si ploaia tirzie. Fiti si voi rabdatori, intariti-va inima, caci prezenta Domnului s-a apropiat”. Iacov: 5:7,8

Artemis

Sarbatoarea bucuriei

Sfantul Nicolae este o prezenta foarte veche la romani, marcand un moment deosebit al anului, mult asteptat atat de copii, mai ales, dar si de adulti si reprezentand inceputul frumoaselor sarbatori de iarna.

Nascut in Patara, din Lycia, o provincie din Asia Mica, in secolul III d.Hr., Sfantul Nicolae a fost singurul fiu al unei bogate familii grecesti, parintii sai purtand numele de Epiphanus si Johanna dupa unele surse, sau Theophanes si Nonna potrivit altora. Se spune ca a fost foarte credincios de mic copil, tinand inca de atunci zilele de post de miercuri si vineri. Parintii sai au murit tineri, in timpul unei epidemii, asa ca a fost luat in grija de unchiul sau, purtand acelasi nume de Nicolae, episcop in Patara. Acesta l-a indrumat pe Nicolae catre postul de cititor al Evangheliei, si apoi spre consacrarea lui ca preot. Sfantul Nicolae a petrecut o vreme in manastirea Sfantul Sion, fondata de catre unchiul sau, ajungand apoi episcop de Myra. Datorita numeroaselor minuni ce ii sunt atribuite, el a fost numit si Nicolae - Facatorul de Minuni (in greceste Nikolaos o Thaumaturgos). Sfantul Nicolae a murit si a fost ingropat in orasul sau episcopal de la Myra, iar in vremea imparatului roman Iustinian s-a construit o bazilica in onoarea sa la Constantinopole. Atunci cand Myra a fost cucerita de catre arabi, mai multe orase italiene au intrat in competitie pentru a intra in posesia moastelor Sfantului Nicolae. In cele din urma, moastele au fost sustrase, pe sub nasul paznicilor greci si al stapanitorilor lor arabi , ajungand, in 9 mai 1087, la Bari, loc in care se afla si in zilele noastre.

Este considerat protectorul marinarilor, al vaselor plecate in larg si al multor altor vitregiti ai sortii.

In cele mai multe parti ale Europei, Sfantul Nicolae este cunoscut ca cel mai darnic personaj religios si ca un ocrotitor al copiilor. In unele locuri, el isi face aparitia la mijlocul lunii noiembrie si calatoreste de-a lungul si de-a latul unei tari, vizitand scolile si casele pentru a-i gasi pe copiii care au fost cuminti si harnici de-a lungul intregului an. In alte locuri, el soseste in locuinte numai noaptea si gaseste morcovi si fan pentru calul sau magarul sau si o lista cu cadourile dorite de copii. Uneori i se lasa prajituri sau alte bunatati in pantofi ori ciorapi, astfel incat copiii sa stie daca le-a vizitat, sau nu, casa.

Traditiile si obiceiurile de Sfantul Nicolae difera de la o tara la alta. Sfantul Nicolae este patron spiritual in Olanda, Rusia, Grecia, Italia, Sicilia, Franta si in multe orase din Germania, Austria, Elvetia si Belgia.

In satele traditionale se obisnuia, ca intre sarbatoarea de Sfantul Nicolae si Ajunul Craciunului, sa se organizeze sezatori, in cadrul carora fetele isi gaseau viitorul sot. La sezatori se depanau povesti, iar fetele isi demonstrau hanicia. In satul traditional, in aceasta perioada, activitatea economica scade intens. In serile lungi, de iarna, femeile aveau munca lor specifica - aveau de terminat torsul. Se adunau la sezatori, se lucra intens, se numarau fusele pentru a se vedea care fata a fost mai harnica, se transmiteau oral povesti, zicatori, proverbe, date despre comunitate, iar in final apareau feciorii.

In Ardeal, Sfantul Nicolae este cunoscut si sub numele de Sin-Nicoara, iar in limba greaca Sfantul Nicolae se traduce „biruitor de popor”. Se spune ca Sfantului Nicolae ii sunt atribuite 21 de miracole, Sfantul Nicolae fiind recunoscut pentru credinta si dragostea care a aratat-o fata de semeni si in special pentru copii.

De ziua lui se fac vraji, farmece si preziceri despre cum va fi vremea in anul urmator; se pun crengute de pomi fructiferi in apa si, daca acestea vor inflori de Anul Nou, se spune ca livezile vor avea rod bogat. Cea mai cunoscuta poveste despre el este cea legata de modul in care a ajutat trei fete harnice, dar sarace, sa se marite, punandu-le, noaptea, in sosete cate o punguta cu aur, drept zestre.

Catolici, ortodoxi si chiar protestanti continua sa-l sarbatoreasca pe Sfantul Nicolae si in ziua de astazi. Prin generozitatea sa fata de cei lipsiti de ajutor si, in special, fata de copii, Sfantul Nicolae continua sa ramana un model de intelepciune, dragoste si milostenie.

Indiferent, insa, in ce parte a lumii ne-am afla, putem spune ca Mos Nicolae este intruchiparea darniciei si a dragostei de oameni, copiii fiind foarte fericiti cand se apropie ziua de 6 decembrie, iar crestinii avand mare nadejde ca Sfantul le va asculta rugaciunile si ii va izbavi din nevoi.

Colectivul acestui blog ureaza tuturor persoanelor care poarta numele Sfantului Nicolae un sincer si calduros „LA MULTI ANI”, multa sanatate si veselie!

Artemis

Sfântul Andrei – ocrotitorul românilor

Pe 30 noiembrie este Sfantul Andrei, sarbatoare sfanta celebrata in toata lumea. La romani acesta sarbatoare are o semnificatie aparte, Sfantul Andrei fiind ocrotitorul Romaniei. Multi dintre noi respectam traditiile acestei sarbatori, dar putini cunosc semnificatiile, istoricul sau legenda.

Sfantul Andrei, originar din Betsaida, inainte de a fi Apostol al Domnului era ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. El s-a hotarat sa-l urmeze pe Iisus Hristos si a devenit „cel intai chemat”, dupa cum aflam din scripturile bisericii. Dupa Invierea lui Iisus si coborarea Spiritului Sfant (Rusaliile), apostolii s-au intalnit si au tras la sorti care unde se va duce pentru propavaduirea credintei crestine. Tinutul Scytia, adica Dobrogea, i-a revenit Sfantului Andrei. Dupa multe peregrinari, el se stabileste in Peloponezul grecesc, în orasul Patras, langa Corint in judetul Constanta, unde moare din ordinul guvernatorului roman Aegeas pe 30 noiembrie in anul 60 in timpul Imparatului Nero.

Sursele bisericesti vorbesc despre faptul ca Sfantul Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X cu capul in jos, careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei” si care se regaseste pe steagul Scotiei.

Conform unor ritualuri stravechi, de ziua Sfintului Andrei era celebrat Anul Nou al dacilor, motiv din care aceasta zi mai este numita si “Ziua lupului” (dupa simbolul dacic al lupului). In unele regiuni ale tarii sarbatoarea se numeste “Luparia”.

In aceasta zi, lupul devine mai sprinten si poate sa intoarca gatul care ii e teapan in restul anului. El devine astfel primejdios nu doar pentru vite, dar si pentru oamenii care ies pe ulita. In noaptea de 30 noiembrie, lupii se aduna, iar Sf. Andrei – supranumit “patronul lupilor”, imparte prada pentru iarna care vine.

De Sfantul Andrei se poate afla prognoza pentru anul urmator. Traditia spune ca se iau 12 cepe care se duc in podul casei si se lasa acolo pana in seara de Craciun. Fiecarei luni a anului ii corespunde o ceapa. Cepele care s-au stricat semnifica luni ploioase cu grindina, iar cele care au incoltit, luni favorabile pentru recolta. La fel se face si cu graul care este pus la incoltit pentru fiecare membru al familiei. Cel al carui grau este frumos si inalt se spune ca va avea un an bun cu bani si sanatate. Daca in noaptea Sfantului Andrei este senin si cald, atunci vom avea o iarna blanda, daca este ger, vom avea o iarna grea.

Oricat de periculoase li se par unora spiritele care, zice-se, bantuie in aceasta noapte, mesterele în ale magiei spun ca tocmai mesagerii intunericului pot fi pusi la treaba pentru a dezlega secretele. Exista credinta ca in asemenea noapte magica se pot afla autorii unor crime sau furturi ori unde se afla persoane ori bunuri disparute fara urma sau de unde a pornit o nenorocire abatuta asupra unei case. Toata magia se desfasoara in cimitir, in miez de noapte, asa ca putini au nervii suficient de tari pentru a experimenta asa ceva. Ingredientele sunt lumanari, apa sfintita, un vas nou cu gura larga si cateva monede de argint, care sunt asezate deasupra unui mormant vechi si parasit. Practicantul ritualului trebuie sa fi postit trei zile si se crede ca, in lumina lumanarilor, dupa ce a rostit anumite rugaciuni, poate vedea in apa turnata in vas filmul evenimentelor enigmatice pe care le dorea dezvaluite.

In unele sate din Oltenia copiii taie mladite din pomii roditori (meri, peri, ciresi, visini, pruni etc.) si le pun in apa, la caldura, pentru a inmuguri pana la Sf. Vasile, cand fac din ele sorcove, pentru a-si sorcovi parintii si neamurile.

Colectivul acestui blog ureaza tuturor persoanelor care poarta numele Sfantului Andrei  un sincer si calduros „LA MULTI ANI”, multa sanatate si veselie!


material scris de ARTEMIS

Cunoaşterea de sine – calea spre vindecare II

- continuare -

Cunoaşterea de sine ne dă puterea de a ne vindeca, de a iubi şi de a ne iubi, de a ierta şi de a ne ierta, de a trăi cu adevărat. Conştientizând cine suntem, dobândim capacitatea de a înţelege ce s-a întâmplat cu noi şi cu viaţa noastră, de ce am suferit, de ce am fost nefericiţi şi de ce, dar mai ales cum am provocat suferinţă în jurul nostru. În acelaşi timp, vom şti ce avem de făcut pentru a schimba neputinţa în putere, tristeţea în bucurie, deznădejdea în speranţă şi eşecul în succes. Dacă vom reuşi... numai de noi depinde.

Orice boală este un semnal de alarmă, dar şi o lecţie, pentru cel aflat în suferinţă. Când cineva se îmbolnăveşte, înseamnă că, undeva, acea persoană a greşit faţă de sine, faţă de semeni, faţă de Natură, deci, cumva, a stricat echilibrul şi armonia, ignorând Ordinea Divină. Aceste greşeli pot fi făcute, de cele mai multe ori, din necunoaştere, din superficialitate, persoana respingând, sistematic, semnalele pe care le primeşte de la propriul corp, de la mediul înconjurător, de la viaţă. Poate, unii se vor întreba: bine, dar copiii, mai ales cei foarte mici (dar nu numai), ei cu ce au greşit de se îmbolnăvesc? Ei poate nu au greşit cu nimic, dar suferă datorită greşelilor părinţilor. Şi, de cele mai multe ori, dacă părinţii conştientizează greşeala şi îşi învaţă lecţia, copiii se vindecă. Altfel, chiar dacă, pentru moment, se pot vindeca, ei vor suferi din nou. Că aşa stau lucrurile, puteţi verifica foarte uşor: uitaţi-vă la copiii care provin din familii nefericite sau destrămate, din familii în sânul cărora există tensiuni, certuri, ură şi, uneori, chiar violenţă fizică. Acolo, Sufletul copiilor tresare la fiecare cuvânt urât, la fiecare ridicare de ton, şi, cu atât mai mult, atunci când aceste manifestări sunt însoţite de agresiuni fizice. Cât de sănătoşi credeţi că sunt aceşti copii? Uitaţi-vă în ochii lor. Uitaţi-vă la suferinţa imprimată pe chipurile şi pe trupuşoarele lor firave şi veţi înţelege că ei sunt bolnavi, atât la nivelul corpului fizic, cât şi la nivelul Sufletului. La fel, copiii neglijaţi se îmbolnăvesc de singurătate şi de neiubire. Ei nu au suportul iubirii părinteşti manifestate plenar, deşi, poate, provin din familii bine închegate şi care se cred fericite pentru că nu se confruntă cu lipsurile de ordin financiar.

Pe de altă parte, omul modern se află, aproape în permanenţă, sub stres. Grijile legate de familie, copii, loc de muncă, bani sunt, adesea, cele care îi împing pe cei mai mulţi să-şi neglijeze sănătatea, atât din punct de vedere fizic şi psihic, cât şi din punct de vedere sufletesc şi spiritual. Ei spun că nu le ajunge niciodată timpul să se îngrijească de propria persoană şi, de multe ori, găsesc fel de fel de motive pentru a-şi justifica atitudinea. Dar, toate acestea nu fac decât să demonstreze că, de fapt, ei nu se cunosc pe sine şi nu-şi cunosc menirea pe acest Pământ. Fiecare dintre noi, în adâncul fiinţei noastre, purtăm Scânteia Divină. Trupul nostru nu este decât o interfaţă între lumea materială şi cea spirituală. El ne permite să existăm în această formă, pe această Planetă, să experimentăm şi să învăţăm. Învăţând, avem şansa de a creşte spiritual. De sănătatea noastră trupească, sufletească şi spirituală suntem direct răspunzători, iar dacă se întâmplă să ne îmbolnăvim, de noi depinde să ne vindecăm, de dorinţa, voinţa şi efortul nostru, dar, mai ales, de credinţa că vom reuşi. Dacă toţi am conştientiza că Dumnezeu sălăşluieşte, cu adevărat, în inima noastră, în Sufletul nostru, cum am putea atunci, oare, să ne neglijăm sănătatea, sau să ne îndoim în privinţa puterii nostre de autovindecare? Şi, dacă Dumnezeu, care ne iubeşte, ne vrea sănătoşi şi fericiţi, noi de ce ne-am împotrivi Voinţei Sale Divine?

Optimismul benefic pentru sanatate si bunastare

„O inima vesela este un bun medicament, dar un spirit abatut usuca oasele” (Proverbele 17:22)

Optimismul este definit drept: ”atitudine a omului care priveste cu incredere viata si viitorul, tendinta de a vedea latura buna, favorabila a lucrurilor”. O persoana optimista care trece printr-un esec nu crede ca totul se termina aici. Aceasta nu inseamna ca refuza sa vada realitatea, ci dimpotriva inseamna ca o accepta si analizeaza lucrurile. Apoi, daca situatia ii permite, ia masuri ca sa schimbe sau chiar sa imbunatateasca lucrurile. In schimb, o persoana pesimista se invinovateste adesea pentru necazurile ei. Ea se gindeste ca nu se mai poate remedia nimic si ca totul s-a intimplat pentru ca este incompetenta, ca nu arata bine ori nu face nimic bun. Optimismul este benefic pentru sanatate si bunastare, se stie foarte bine ca persoanele optimiste au o sanatate mai buna si traiesc mai mult. Un grup de cercetatorii din SUA au constatat ca optimistii fac fata mai bine stresului si sint mai putin dispusi la depresie.

Totusi, nu e deloc usor sa fii optimist intr-o lume in care problemele par sa se inmulteasca. Nu este surprinzator ca multora le e greu sa gindeasca pozitiv. Iata citeva sugesti pentru a fi mai optimisti.

*Cind iti vine in minte gindul ca nu te vei putea bucura de ceva sau ca nu vei reusi sa faci un anumit lucru, respinge-l imediat! Gindeste-te mai degraba ca vei avea succes.

*Cauta sa gasesti placerea in ceea ce faci. Indiferent de munca pe care o efectuezi, straduieste-te sa gasesti acele aspecte legate de ea care iti aduc satisfactii.

*Alege-ti prietenii care privesc viata cu optimism.

*Cind poti schimba lucrurile, actioneaza. Dar cauta sa accepti situatiile pe care nu le poti schimba.

Desi buna dispoizitie nu vindeca bolile, ea poate totusi contribui la o sanatate mai buna si la o viata plina de sadisfactii.

Artemis

Cunoaşterea de sine – calea spre vindecare I

Certitudini ... aşteptăm de la ceilalţi asigurări că totul va fi bine, că totul va merge cum ne dorim, că ne vom însănătoşi - ca fiinţă, ca popor, ca naţie. Şi totuşi... cu toate asigurările, nu se întâmplă nimic. De ce oare? ne întrebăm noi, aşteptând ajutor de la ceilalţi - de la familie, de la prieteni, de la autorităţi, de la stat şi... câteodată, de la Dumnezeu. Dar, de foarte puţine ori, ne întrebăm: noi ce putem face pentru a ne fi mai bine? Noi cum contribuim la sănătatea şi bunăstarea noastră, a semenilor noştri, a acestui popor şi a acestei Planete? Poate, unii vor spune, cu resemnare: Ce să facem noi, ce putere avem să schimbăm ceva în bine? Dar, chiar această întrebare dovedeşte faptul că nu se cunosc pe ei înşişi, că nu-şi cunosc resursele şi puterile, că nu cunosc Voinţa Divină.

Credeţi, oare, că Dumnezeu ne vrea bolnavi şi săraci? Credeţi că vrea ca noi să suferim? Credeţi că El ne pedepseşte? Dacă, cumva, sunteţi convinşi că aşa ar sta lucrurile, începeţi prin a vă întreba ce ştiţi, cu adevărat, despre Dumnezeu şi, mai ales, de unde ştiţi. Oare aceste informaţii le-aţi primit în Sufletul vostru, le-aţi simţit în Sufletul vostru, sau le-aţi aflat de la alţii,  le-aţi moştenit de la înaintaşi şi vi le-aţi însuşit. Şi, oare, de cât de departe, în timp, vin aceste informaţii? Că doar, Domnul nostru, Iisus Hristos, a venit să ne mântuiască şi să ne aducă Legea Iubirii. Şi dacă Dumnezeu Tatăl, L-a trimis pe însuşi Fiul Său pe Pământ, pentru noi, oamenii, pentru a ne salva, cum credeţi că El, care este Iubire, vrea ca noi să suferim şi, mai ales, cum credeţi că vrea să ne fie frică de El?

Oamenii evoluaţi spiritual – şi, aici, ne referim la cei autentici, la cei care, cu adevărat, au atins Iluminarea, care s-au desăvârşit, nu la cei închipuiţi -  îşi iubesc necondiţionat semenii, iubesc Natura, întreaga Creaţie - cu tot ceea ce reprezintă ea, iubesc darul vieţii. Ei sunt incapabili de a se supăra, de a urî, de a vrea să pedepsească. Au lăsat în urmă tot ceea ce înseamnă patimi, dorinţe, emoţii şi sentimente negative, care nu fac bine nimănui, ci provoacă doar haos şi suferinţă. Ei l-au găsit, cu adevărat, pe Dumnezeu. Şi, atunci..., dacă ei sunt aşa, oare, cum poate crede cineva că Dumnezeu, Însuşi, poate fi altceva decât Iubire? Cum poate crede cineva că Dumnezeu vrea ca noi, oamenii, să suferim, să ne fie frică de El şi ne urmăreşte să ne pedepsească? Aceasta este doar în închipuirea omului, în mintea lui îngrădită de frici şi lipsită de iubire, în mintea lui bombardată cu informaţii eronate, încorsetată de convingeri false, ce vin de undeva, din trecut, dar, cu siguranţă,  nu de la moşii şi strămoşii noştri, care erau profund spirituali. Probabil că, undeva, în timp, informaţia adevărată s-a pierdut. Însă, dacă fiecare ar căuta în adâncul inimii sale, în adâncul Sufletului său, ar descoperi informaţia adevărată, păstrată, acolo, pentru eternitate. Şi, dacă şi-ar dori cu adevărat, l-ar găsi pe Dumnezeu, pentru că El sălăşluieşte în fiecare dintre noi, aşa cum este şi pretutindeni, în afara noastră.

 Şi, atunci, ...dacă este, într-adevăr, aşa, se naşte întrebarea: Cine suntem noi, oamenii, cu adevărat, ce puteri neştiute deţinem şi, mai ales, cum ne putem vindeca singuri?

- va urma -

Sfanta Parascheva - lumineaza drumul spre Divinitate

Sfanta Cuvioasa Parascheva a trait in prima jumatate a veacului al XI-lea. Primele scrieri in limba romina despre viata sfin­­tei o le gasim in "Cartea romaneasca de in­va­ta­tura" a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iasi, 1643.
S-a nascut in Epivata (azi Boia­dos), pe tar­mul Marii Mar­mara, in apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai tirziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pa­rintii ei, oa­meni de neam bun si cre­dinciosi, ravnitori spre cele sfinte, au crescut-o in frica de Dum­nezeu, in­dem­nind-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­gaciunii si milos­te­niei. Un frate al ei, dupa ce a terminat scoala, s-a calugarit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea fata de cele sfinte si pentru cultura sa de­ose­bita.
Sfinta Parascheva si-a petrecut anii co­pi­la­­riei in casa parintilor, sub ocrotirea acestora. Se spune ca pe cind avea zece ani, "fiind intr-o bi­serica a Precistei" a auzit citindu-se, la Sfan­ta Li­turghie, cuvintul Evangheliei: "Ori­ci­ne vo­ies­te sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mantui­to­ru­lui a sadit in inima ei dorul de desavarsire, incat si-a im­partit toate hainele saracilor. Acelasi lucru l-a fa­cut si în alte imprejurari, fara sa tina seama de mustrarile parintilor. Mostenind o mare avere de la parinti, im­preună cu fratele ei, tanara Parascheva a da­ruit saracilor partea ce i se cuvenea de mos­te­ni­re si, "parasind frumusetea acestei lumi", s-a re­­tras "in adancul pustiei". S-a oprit mai intai la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de in­­va­tatura de la calugari si calugarite. Urmand sfaturile aces­to­ra, a pa­rasit capitala, indreptindu-se spre ti­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a ramas la Manastirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Tara Sfinta, in do­rinta de a-si petrece restul vietii in locurile bine­­cuvantate de viata pa­man­teasca a Man­tui­­to­rului Iisus Hristos si a Sfintilor Apostoli. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o ma­­nastire de calugarite in pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul si s-a inal­tat duhov­ni­­ceste in rugaciune, intocmai ca Sfintul Ioan Bo­tezatorul, ca Sfanta Maria Egipteanca si ca atatia alti ostenitori ai pustiei roditoare de de­sa­var­sire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania sa, spune ca acum Sfanta nu mai avea grija "nici de vesminte si de asternuturi, nici de mancari ai de mese, nici de casa sau sluj­­nice, ci numai de curatia sufletului si de ras­puns judetului (judecatii n.n.) ce va sa fie". Ea "pururea suspina si tanjea cumu-si va infru­mu­seta sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va indulci la vederea Mirelui sau, de slava si de lu­mina si de bucuria cea fericita. De aceasta ... ochii de la­crimi ii erau intunecati pu­rurea".
Intr-o noapte, insa, pe cand avea ca la 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, sa se rein­toar­ca in locurile parintesti: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit". Dupa ce a avut aceasta vedenie, sfanta "fara de voie lasa pustia si se intoarse in lume si la Tarigrad veni". Ti mereu in biserica Precistei ce este in Vlaherne si catre icoana Sfintiei Sale cazu si cu lacrimi se ruga asa si zicea: "N-am alta na­dej­de, n-am alt acoperamant. Tu-mi fii in­drep­­­tatoare, tu-mi fii folositoare... Ca pana am umblat in pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, daca m-am intors in lume, in­drep­­teaza-ma pina la sfirsitul vietii mele, că alta nadejde nu am".
Din Constantinopol s-a indreptat spre Epi­vata, localitatea in care vazuse lumina zilei, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. "Acolo", con­tinua mitropolitul Varlaam, "truda catra truda si durere catra durere adauga, cu post si ne­dormire pe sine se infru­mu­­seta..., cu lacrimi pa­mantul uda si se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, cauta din lacasul Tau cel sfant; am lasat toate si dupa Tine am ca­la­torit in toata viata mea. Ti acum, indura-Te Doamne, spune inge­rului bland sa ia cu pace sufletul meu". Impacata cu sine, cu oa­me­nii si cu Dumnezeu, si-a dat astfel sufletul intru odihna Mirelui ceresc.
A fost îngropată ca o straină, fara ca ni­meni sa stie cine era. Dar Dumnezeu, voind sa o proslaveasca, a descoperit in chip mi­nu­nat cine era acea straina. Se spune ca un ma­ri­nar a murit pe o corabie si trupul i-a fost arun­cat in mare. Valurile l-au adus la tarm, iar un sihastru care traia acolo a rugat pe niste cres­tini sa-l ingroape dupa randuiala cres­ti­neasca. Sapind deci o groapa, "aflara trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred si plin de mi­reasma". Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului, cel rau mirositor.
Dar, in noaptea urmatoare, unuia din cres­­tinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, se­zand pe un scaun luminat si inconjurata de multime de ingeri. Unul dintre ingeri l-a luat de mana, l-a ridicat si i-a zis: "Gheorghe, pen­tru ce n-ati so­cotit trupul Sfintei Parascheva? Nu stiti ca Dum­nezeu a iubit frumu­setea ei si a vrut sa o pro­slaveasca pe pamant?" Iar im­pa­rateasa pe care o vazuse in vis si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva, intr-un loc de cinste. Aceeasi vedenie a avut-o si o fe­meie credincioasa, cu numele Eftimia, intr-acelasi chip si in aceeasi noapte, si a doua zi amandoi au spus tuturor minunata intamplare.
Credinciosii de acolo, auzind de visul celor doi, au inteles ca este un semn dum­ne­zeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mor­mant si l-au adus cu mare bucurie, "cu lu­mini si cu tamaie", asezandu-l in Biserica Sfintii Apostoli din Epivata. Indata au avut loc vindecari miraciloase in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste. Se spu­ne ca drept-credinciosii crestini din Epivata au zidit o bi­serica chiar pe locul in care au trait parintii ei si unde ea se nascuse. Vestea despre minunile care se savarseau in apro­pierea cinstitelor moaste s-a ras­pandit cu­rand in Tracia si in Peninsula Balcanică. Este foarte probabil ca Patriarhia ecumenica va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adica la trecerea ei in ran­dul sfintilor.
Dupa ce au stat in Biserica Sfintii Apos­toli din Epivata vreme de vreo doua sute de ani, savarsindu-se multe semne si minuni in jurul lor, datorita eve­nimentelor politice care au adus mul­ta durere in tarile balcanice, cinsti­tele moaste ale Sfintei Parascheva au fost stra­mutate in mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare in suferinta, liman lin si neanviforat al celor care o cinstesc si o cheama in rugaciune sa mijloceasca la Atot­milostivul Dumnezeu.
Domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, le-a adus la Ias. Povestea stramutarii moastelor este zugravita pe peretele de vest al Bisericii”Sfintii Trei Ierarhi”, ca marturie peste veacuri.
In Calendarul Pastoral, data de 14 octombrie este considerata zi de soroc, stalp intre vara si iarna, fiind ziua in care se da drumul berbecilor in turmele de oi pentru imperechere. I se mai spune Vinerea Mare, Nunta Oilor sau Napustitu’ Berbecilor. Astfel, in functie de imperecherea, gestatia, fatatul si intarcatul mieilor, Calendarul Pastoral imparte anul in doua anotimpuri egale, strajuite de Samedru (26 octombrie) si Sangiorz (23 aprilie).
Credinciosii care nu ajung la Iasi merg la bisericile sau manastirile din apropiere sa se roage pentru sanatate, bunul mers al vietii si pentru inlaturarea necazurilor, si fac pomeni pentru mortii care nu-si gasesc linistea, adica pentru aceia care au murit fara lumanare si au fost ingropati fara preot. Gospodarii care pot si au cu ce fac, in aceasta zi, masa mare, cu bucate alese sa manance si cei saraci, nu se servesc, insa, poame cu cruce, nuci si castraveti. In popor, Sfanta Parascheva e perceputa ca fiind "mare la trup si urata la chip", dar cu un suflet bun, pentru ca-i fereste pe oameni de boli, grindina, trasnet si pe copii ii apara de deochi. De aici, de la aceasta perceptie, i se mai spune si Sfanta Vineri.
Imaginarul popular o descrie pe Sfanta Vineri ca fiind o batrina blajina, imbracata in alb, cu un toiag in mana, de multe ori plina de rani, pentru ca unele femei necredincioase lucreaza de ziua ei. Este considerata protectoarea animalelor salbatice si a copiilor. Odinioara era respectata de toata lumea prin post si rugaciune, era numita imparateasa vazduhului, cea care pazeste toate lighioanele pamintului, iar o eventuala intalnire cu ea nu putea fi decat benefica.
Copiii o cunosteau din basme si povesti, din poezioarele invatate de la bunici: „Vineri avea un ficior/ si-l purta domnisor./ El plangea si lacrama/ Da’ nime nu-l auzea...”. Descan­ta­toarele o invocau si ele pentru a spori puterea tamaduitoare a plantelor de leac. Se spune ca asa cum va fi ziua de 14 octombrie la fel va fi si Ziua Sfantului Dumitru, pe 26 octombrie, dar si celelalte sarbatori de peste an. Se mai spune ca, daca frunzele copacilor ingalbenesc si cad repede, este semn ca anul care vine va fi roditor. De Sarbatoarea Sfintei Parascheva, ciobanii nu cioplesc nimic sa nu le iasa mieii tarcati. Turmele de oi se pregatesc pentru iernat, se implineste sorocul ciobanilor, vacarilor si pandarilor si se fac angajari noi pentru anul care urmeaza; berbecilor li se da voie printre oi, pentru prasila. In multe zone din tara se organizeaza iarmaroace de toamna, unde se valorifica produsele oilor. In dimineata zilei de 14 octombrie, ciobanii trebuie sa verifice felul in care au dormit oile. Daca stau gramada, e semn ca va fi iarna grea, geroasa. Daca sunt imprastiate, iarna va fi blanda. Si, daca de Sfanta Parascheva nu ploua, atunci iarna va veni curand.

Colectivul acestui blog ureaza tuturor persoanelor care poarta numele Sfantei Parascheva un sincer si calduros „LA MULTI ANI”, multa sanatate si veselie!

Artemis

A te exprima pozitiv...

   Cineva mi-a spus la un moment dat ca, in orice situatie, ne putem formula gandurile si opiniile in mod pozitiv, fara a intelege prin asta metafora ochelarilor roz. Pur si simplu cuvintele pe care le folosim atunci cand ne referim la o situatie mai putin placuta, de exemplu, pot sa ne dea putere si inspiratie, sau sa ne blocheze. Depinde de noi.

  Mi-am propus sa exersez aceasta perspectiva si  am gasit  variante pozitive de a percepe si exprima ceea ce simt si cred despre diferitele aspecte ale existentei. Si mi-am dat seama cat de mult conteaza din ce unghi privesc si cat de mare e diferenta…

   Exemplul clasic ar fi cel cu durerea de cap : ok, o simt, dar cand vorbesc despre starea mea, in loc de « Ma doara capul » pot sa spun « M-as putea simti mai bine ». Aparent nu schimba cu nimic faptul ca durerea exista, dar simpla deschidere spre posibilitatea de a ma simti mai bine ma energizeaza si imi aduce alinare, pe cand prima varianta mai degraba imi intareste starea si ma face sa ma resemnez cumva.

  Practic, atunci cand constatam aspecte care ne plac mai putin, in loc sa zabovim asupra lor, ne putem indrepta direct spre ceea ce ne dorim de fapt, formulandu-ne perceptia astfel incat sa crestem sansele ca respectivele aspecte sa se imbunatateasca. Nu e greu, dar cere practica zilnica si din fericire, devine un obicei. Iar pe termen mai lung, ne permite sa indreptam asupra lumii o privire binevoitoare si sa apreciem viata mai des si mai profund...