Un gand-cuvant pentru ganduri-negandite

Cuvinte de leac… De ce cuvinte de leac?

Pentru ca un cuvant poate inalta, poate zidi, poate lecui, după cum un alt cuvant poate dobori, poate distruge, poate rani.

Noi am ales sa va aducem cuvintele de leac cuvintele vindecatoare pentru trup, pentru minte, dar si pentru Suflet si Spirit…

miercuri, 20 iulie 2011

Sfantul Ilie si calea spre Dumnezeu

„Ilie era un om cu slabiciuni asemenea noua, dar cu rugaciune s-a rugat sa nu ploua si nu a plouat trei ani si sase luni”. (Iacob 5, 17)
Astazi, credinciosii ortodocsi il sarbatoresc pe Sfantul Ilie Tesviteanul, unul dintre cei mai importanti prooroci din Vechiul Testament.
Sfantul Ilie s-a nascut in tinutul Tesvi, din Galaad (pe teritoriul Iordaniei de astazi), de unde si numele de Tesviteanul, in familia unui preot al Legii Vechi. Sfantul Prooroc Ilie a venit pe lume cu aproximativ 900 de ani inainte de Iisus Hristos, intr-o perioada grea a istoriei poporului ales, in vremea cultului idolilor. Activitatea Sfantului Ilie s-a desfasurat in regatul Israel din Samaria, unde a fost trimis de Dumnezeu pentru a-i vesti regelui Ahab marea seceta. In loc sa se pocaiasca, regele a incercat sa-l ucida pe prooroc. Dumnezeu l-a ascuns intr-o pestera, langa un parau, unde sfantul a fost hranit de un corb, apoi Ilie a ajuns la o vaduva din Sarepta Sidonului (sudul Libanului de astazi), unde a inceput sa faca minuni: l-a inviat pe fiul vaduvei si i-a inmultit faina si uleiul.
Catre sfarsitul anilor de seceta, Dumnezeu l-a trimis din nou pe Ilie la regele Ahab, ca sa-i descopere acestuia ca pricina suferintelor poporului sau era inchinarea la idoli. Ca sa-l cunoasca pe adevaratul Dumnezeu, Sfantul Ilie i-a propus lui Ahab sa ridice un jertfelnic si sa se roage mai intai proorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Poporul, sfetnicii si proorocii s-au rugat idolilor, insa acestia nu le-au auzit ruga, pentru ca nu existau. Spre seara s-a rugat si Sfantul Ilie si Dumnezeu a trimis foc din cer si a ars totul, secand pana si apa din santuri. Atunci, multimile au cazut cu fata la pamant, s-au cait de pacate si i-au ucis pe proorocii si slujitorii zeilor.
In Biblie, se spune ca Sfantul Ilie a fost rasplatit de Dumnezeu, pentru viata lui lipsita de orice pacat, prin ridicarea la cer cu trupul, fara moarte fizica. La fel s-a intamplat si cu Enoh, un alt mare profet al Vechiului Testament. Tot din Scriptura aflam ca, la sfarsitul veacurilor, Ilie si Enoh se vor intoarce pe pamant, il vor infrunta pe Antihrist timp de trei ani si jumatate, vor fi martirizati si vor cunoaste si ei moartea fizica, fireasca pentru orice om.

Se spune ca, daca in ziua de Sfantul Ilie este furtuna, nu trebuie sa se deschida nici usile, nici ferestrele caselor, ca nu cumva sa se ascunda inauntru vreun diavol ce fuge de furia Sfantului. De teama, demonii se ascund prin pomi, pe sub stresinile caselor, in turlele bisericilor, in corpul unor animale, spre care Sfantul Ilie trimite trasnete. In popor, se crede ca diavolii se ascund mai mult in lemnul de carpen, de aceea acest lemn nu este folosit in gospodarie si nici nu se ascunde nimeni sub un carpen, pe vreme de furtuna. Daca tuna de Sfantul Ilie, merele si alunele vor fi viermanoase. Daca ploua, va ploua 20 de zile. In unele zone din tara, sarbatoarea Sfantului Ilie incepe cu cateva zile inainte de 20 iulie si culmineaza, pe 22 iulie, cu cinstirea Sfantului Ilie de foc.
Odinioara, oamenii nu lucrau de Sfantul Ilie, ca sa fie feriti de grindina. In schimb, se obisnuia sa se imparta mere, miere si covrigi pentru cei adormiti. Traditia nu dadea voie sa se manance mere pana pe 20 iulie si nici nu era voie ca merele sa se bata unele de altele, ca sa nu cada grindina. Pe 20 iulie, merele, considerate fructele lui Sant-Ilie, se duc la biserica pentru a fi sfintite, crezandu-se ca astfel vor deveni mere de aur pe lumea cealalta.
In unele zone din Moldova, in ziua de Sfantul Ilie se mananca grau nou fiert, cu miere de albine. Daca graul nu a fost treierat pana in ajunul praznicului, femeile imbraca straiele de sarbatoare si merg sa secere cativa snopi de grau, pe care ii scutura de boabe, piseaza graul si il fierb, pentru a-l cunsuma cu miere de albine. In alte zone se mananca fructe proaspete, pentru a fi sanatos tot anul umrator, insa nu mere varatece, pentru a nu fi lovit de traznete.
De Sfantul Ilie, la sat avea loc retezatul stupilor, adica recoltarea mierii de albine. La aceasta operatie luau parte numai barbatii curati trupeste si sufleteste, imbracati in straie de sarbatoare, ajutati de un copil. Femeile nu aveau voie sa intre in stupina. Dupa recoltarea mierii, cei ai casei, impreuna cu rudele si vecinii invitati la sarbatoare, gustau din mierea noua si se cinsteau cu tuica indulcita cu miere. Masa festiva, adevarata petrecere cu cantec si joc, asigura belsugul apicultorilor si apara stupii de furtul manei. Era extrem de important ca la aceasta masa sa nu fie prezenti stiutorii de farmece si vraji, caci mierea furata in astfel de zile mari avea puteri magice.
Fetele nemaritate obisnuiau sa mearga pe ascuns in lanurile de canepa si sa se tavaleasca goale prin roua. Daca noaptea visau canepa verde, era semn ca aveau sa se marite cu baieti tineri. De visau canepa uscata, urmau sa se marite cu un barbat mai in varsta.
In zorii zilei de Sfantul Ilie se culeg cele mai bune ierburi de leac, precum busuiocul, care se pun la uscat in locuri umbroase. Se crede ca, daca omul poarta in ziua de praznuire a Sfantului Ilie matisori de salcie, sfintiti la Florii, va fi ferit de fulgere.

In popor, Sfantul Ilie este cunoscut, mai degraba, ca un personaj mitologic, Sant-Ilie, om bun la suflet, dar iute din fire. In Panteonul romanesc, Sant-Ilie este o divinitate a Soarelui si a focului, identificata cu Helios, din mitologia greaca, si cu Gebeleizis, din mitologia geto-daca. Sant-Ilie mai este numit si Zeul solar, ziua de 20 iulie fiind considerata mijlocul sezonului pastoral, cand ciobanii isi coboara turmele de la stana. In imaginatia populara, Sfantul Ilie este reprezentat ca cel ce si-a ucis parintii la indemnul diavolului. Isi cere iertare pentru fapta savarsita si primeste de la Dumnezeu un car de foc si putere sa-i omoare pe diavoli. Fulgerul este considerat semnul ca Ilie umbla prin cer cu carul de foc, pentru a-i pedepsi pe demoni, iar tunetul este semn ca a mai omorat un diavol. Rotile carului au zimti, care gauresc cerul, iar apa din rai se scurge pe pamant sub forma de ploaie.
De aici si traditia potrivit careia Sfantul Ilie aduce ploile datatoare de bogatie in recolta. Inaintea zilei de Sfantul Ilie se incheie toate obiceiurile de chemare a ploii. In aceasta perioada, pe timp de ploaie, furtuna sau vijelie, oamenii isi fac foarte des semnul crucii, pentru ca Dumnezeu i-a zis lui Ilie, cand i-a dat biciul in mana: Ilie, in toate sa dai, dar in cruce noua sa nu dai!

Numeroase biserici de la orase si sate au hramul Sf. Ilie, iar statisticile de la noi arata ca mai mult de 120.000 de romani poarta numele acestui Sfant.
Colectivul acestui blog ureza tuturor celor care isi sarbatoresc ziua numelui "LA MULTI ANI ", multa sanatate, si veselie!
Artemis

duminică, 17 iulie 2011

APRECIEREA

    Exista o mare putere in alegerea de a aprecia. Fie ca apreciem o fiinta, o experienta sau orice alt aspect al vietii noastre, este intotdeauna cea mai buna optiune.

   In primul rand, este o manifestare a Naturii nostre Divine, caci, in opinia mea, una dintre atitudinile permanente ale Divinitatii este tocmai recunostinta.

  Cum toate gandurile, emotiile, cuvintele si actiunile noastre sunt creatoare ale realitatii pe care o experimentam, ori de care ori alegem sa privim cu apreciere si recunostina un aspect al vietii noastre, ii amplificam manifestarea acum si in viitor. Daca, de exemplu, sunt recunoscatoare pentru starea de sanatate de care ma bucur in prezent, voi atrage cu mai multa usurinta o stare similara si in viitor, fiindca ma aliniez cu vibratia acestei stari si raman in ea.

   Cred sincer ca in absolut orice ni se intampla si orice traim putem gasi ceva de apreciat. Uneori pare imposibil, insa daca mintea noastra nu gaseste acel « ceva », sufletul nostru are intelepciunea de a discerne. Am auzit undeva o afirmatie foarte frumoasa : « Ni s-au daruit numai miracole si ni s-au trimis numai ingeri ... » La un nivel foarte profund, cred ca tot ce ni se intampla este spre Binele nostru suprem, chiar daca uneori pare ca doar Dumnezeu stie care e acesta. Putem alege sa privim cu precadere partea luminoasa a vietii, fara ca asta sa insemne  a ne aseza pe nas o pereche de ochelari roz sau a ignora dificultatile si provocarile din calea noastra. Daca in viata cresc si se dezvolta aspectele pe care ne focusam cel mai mult, e firesc sa fim mai atenti si sa apreciem mai des ceea ce e bun in existenta noastra.

   Eu am ales sa ma intreb de mai multe ori pe zi : ce apreciez la viata mea acum, sau azi, sau in acest context... ? Este o intrebare care automat ma pozitioneaza in armonie cu Sinele meu Divin, fiindca am observat ca Ego-ul este cam greu de multumit si mai rar se gandeste la motive de apreciere :)

  Un alt exercitiu interesant este sa stabilesc dimineata ce anume voi aprecia la experientele din ziua respectiva ; este un mod placut de a-mi programa pozitiv asteptarile si intentiile, in plus ma ajuta sa ma obisnuiesc cu starea de recunostinta, fiindu-mi mai usor sa o accesez.



marți, 12 iulie 2011

Iubirea Divina de Acasa


Motto: Faptul ca din partea sa Dumnezeu a facut totul pentru om, pana si jertfa Sa de pe crcuce, dovedeste ca omul are un prea imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei Divine; centrul si sinteza creasiunii Sale: lumea vazuta, imbinata cu lumea nevazuta. Iata de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii Divine: adica sa traim deodata, si ca persoane vazute, si ca persoane nevazute; caci omul are valoarea aratata de jertfa de pe cruce. Cind omul traieste in adevarata lui valoare este subiect de istorie, pe cand, daca renunta la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, in rand cu oricare dintre obiecte; nu mai poarta un nume, ci poarta un număr. 
Preot Ieromonah Arsenie Boca “Cararea Imparatiei”

Doamna Geta Heimerl, e un om cu un suflet mare si prin intermediul povestilor compuse de ea (adresate atit copiilor cat si adultilor) stie si poate sa aduca multa liniste si pace celor din jur… In randurile ce vor urma domnia sa ne va impartasi o traire emotionanta.

“Dragii mei, am sa va povestesc o traire a sufletului meu. O traire care mi-a schimbat total viata, care m-a facut sa inteleg rostul nostru pe acest pamant. Ziua aceea as putea-o numi cea mai importanta zi din viata mea. De ce?... pentru ca din acel moment, am inceput sa intru in contact cu alte dimensiuni, cu alte entitati. De atunci, cu ajutorul acestor entitati, am invatat lucruri care nu existau in nici o carte. De cite ori le-am cerut ajutorul, nu au intirziat sa mi-l ofere. De atunci am descoperit ca lumea celor “decedati” nu este ceva de neatins... ca ei vin si ne ajuta... celor care au „urechi” sa-i auda le dau povete si nu numai. De atunci, din acea zi, am inteles ca fiecare om isi are rostul si menirea sa. O menire care incepe cu mult inainte de a ne naste...si culmea ...misiunea aceasta se poate afla.
Fiecare am citit sau am auzit de-a lungul timpului despre tot felul de intamplari miraculoase. Le credeam mai mult sau mai putin, dar intotdeauna, in urma lor ramanea un semn de intrebare “oare as putea trai si eu un astfel de eveniment? ”...curiozitatea fiind intotdeauna prezenta.
Citisem povesti despre lumea de dincolo, care de care mai inspaimantatoare, şi aproape ca, de cele mai multe ori mi-a fost frica la gandul ca odata si odata va trebui sa plec dincolo, in lumea celor drepti.
Povestea mea incepe intr-o seara de toamna frumoasa, bogata, in urma cu zece ani… Primesc un telefon de la mama mea: tatal meu s-ar putea sa nu mai reziste pina dimineata si sa plece in cealalta dimensiune, cea a mortii. M-a cuprins o disperare imensa. Nu se poate! striga sufletul meu. Nu se poate! Tatal meu era pentru mine sensul meu de a fi, era tot ce poate fi mai bun si mai cald in viata mea, era steaua mea calauzitoare. El era locul in care ma retrageam cand nu mai aveam puterea de a merge mai departe. El era singura fiinta din viata mea care cu un singur cuvant imi stergea durerea si ma facea sa ma ridic, sa am incredere in mine si sa privesc mereu cu iubire in jurul meu, indiferent ce mi s-ar fi intamplat.
In acea stare, singurul meu gand a fost rugaciunea. Cum il mai puteam ajuta altfel? L-am rugat pe ingerasul meu pazitor sa fie cu mine in rugaciune, am rugat Divinitatea sa-mi trimita si alti ingerasi ca impreuna sa ne rugam pentru sufletul tatalui meu.
A fost cea mai puternica rugaciune din viata mea. Nu m-am rugat niciodata pana atunci la fel de puternic, si nici nu cred ca as mai putea vreodata. Toata puterea vietii mele a fost în acea rugaciune. Cand am terminat mi-am ridicat mainile catre cer, erau luminoase… si in coborarea lor, urme de lumina au ramas in aer, ca doua comete. Ma simteam impacata. O linistite suprema pusese stapanire pe sufletul meu, nemaintalnita pana atunci. Am facut cativa pasi prin camera si, cu sufletul plin de toata puterea rugaciunii, m-am indreptat spre dormitor. Am intrat si… dintr-o data am simtit cum incep sa urc rapid. Am privit imediat in jos, picioarele erau de parchet… si totusi… urcam cu o viteza uluitoare.
Brusc a aparut in fata ochilor mei filmul vietii mele, un cliseu cu toate intamplarile vietii si parca cineva il derula in fata mea. Am retrait, uluitor de repede, toate operatiile mele , divortul, decesul iubitei mele bunici , stiam fiecare imagine ce inseamna, retraiam fiecare stare, totul intr-o viteza extraordinara. Urcam neincetat. Mi-am spus: Doamne, ce repede s-a scurs viata mea, ca o fluturare de aripi. Urcam, si, dintr-o data mi-am dat seama ca toate greutatile prin care trecusem pana atunci au fost raportate la locul unde ma aflam in acel moment, foarte mici, si culmea , am inteles ca as fi fost in stare sa trec prin multe rele , numai sa ajung acasa. Pentru ca asa simteam acel loc… acasa. Acesta a fost locul final la care am urcat. Ajunsesem intr-o lume a iubirii, a impacarii, a bucuriei. Nu se poate descrie in cuvinte starea aceasta, nu exista cuvinte la superlativ pentru a o defini, ea se traieste, nu se defineste. Simteam bucuria creatiei, traiam starea de multumire a eternei iubiri.
Pentru prima data in viata mea am simtit adevarata iubire. Atunci, acolo, mi-am dat seama ce jalnic iubisem pana atunci. Chiar densitatea aerului era alta, iar timpul, ei bine, timpul nu-l simteam . Aveam intuitia ca acolo, la acel moment, timpul trecut, prezent si viitor sunt una.
Ma “scaldam” in acea stare de imensa pace, iubire, armonie. Si am avut extraordinarul sentiment de ACASA. Acolo eram intr-adevar, acasa. Dintr-o data am stiut ca de acolo am venit pe pamant si ca acolo ma voi intoarce candva si brusc, in urma acestor constientizari am simtit ca incep sa cobor, si m-am rugat cu disperare: Doamne, ajuta-ma sa nu gresesc prea tare, ca nu cumva sa nu ma mai intorc… acasa!
Si, cu    sufletul plin de aceasta fierbinte rugaciune am revenit in camera mea. Eram uluita. Toata fiinta mea era plina cu cea mai mare comoara care exista: Iubirea Divina. Ma simteam atat de mica si totusi atat de mare. Mica pentru ca pana atunci numeam iubire un semtiment ce era infim in comparatie cu ceea ce simtisem acolo sus, si mare pentru ca sufletul meu plutea intr-o pace pe care nu o voi uita niciodată.
Am fost acasa, spunea sufletul meu, acolo unde iubirea este eterna, unde pacea si toate cele bune si frumoase traiesc in stare maximă. Acolo nu era durere.
Tocmai coborasem din lumea Iubirii. Priveam in mine. Si eu eram iubire. Pentru prima oara in viata mea am vazut iubirea din mine si am inteles ca ea exista in fiecare dintre noi. Toti purtam in noi imensa iubire. Depinde de noi cum si cand o “scoatem” la iveala. Si o avem tocmai pentru ca toti venim de acolo, de acasa, si toti vrem, constient sau nu, sa ne intoarcem… acasa.
Dimineata am sunat la parintii mei. Taticu isi revenise “miraculos”. Am multumit din nou pentru imensul ajutor. Atunci am stiut ca nu i se mai poate întimpla nimic rau tatalui meu.
Din acea seara a inceput “calvarul” meu. Dorul imens de acasa.
Nu mai puteam trai ca pana atunci. Incepeau sa apara alte prioritati in fata mea, iar dorul de acasa ma facea sa plang ore in sir.
Zi de zi mergeam la biserica Sfintul Elefterie si ma rugam la icoana Domnului Iisus Hristos. Ma rugam sa primesc puterea de merge mai departe, de a-mi putea indeplini misiunea acestei vieti aici, pe pamant. Aveam momente cand imi doream sa mor... in felul acesta as fi putut ajunge acasa. Dupa saptamani de rugaciuni, intr-o după-masa, stand ca de obicei ingenunchiata la icoana Domnului Iisus Hristos, in aceeasi biserica, ma rugam: Doamne, ajut-o pe roaba ta Georgeta… si… dintr-o data aud o voce, venind de undeva din dreapta mea, care-mi spune bland si duios: Tu nu esti roaba nimanui… Uimita am privit in jur, dar nu vedeam pe nimeni. Dar atunci ce sunt?, am întrebat mental, cuprinsa de uimire.
“Voi toti sunteti invatatei”, mi-a raspuns cu iubire aceeasi voce…
Aceasta a fost prima mea comunicare cu lumea de dincolo. Am inteles ca de acolo, de acasa primisem acest dar: de a putea comunica cu entitati ale lumii divine.
In orice exista un inceput. Acesta a fost inceputul meu. Rugaciunea a declansat totul. De atunci mi s-au întamplat multe.
Privind in urma, totul mi se pare normal. Comunicarea cu lumea divina este acum, la “ordinea zilei”. Pot fi în acelasi timp si aici, si “dincolo”.

Artemis

joi, 7 iulie 2011

Elementele naturii - FOCUL

Din adâncurile timpului şi până în zilele noastre, focul a fost considerat ca o punte între viaţă şi moarte. Oamenii i-au atribuit o mulţime de însuşiri, unele „palpabile”, altele părând desprinse de pe tărâmul basmelor, dar toate de o importanţă majoră în procesul vieţii.
Focul, în cel mai prozaic mod cu putinţă, este, aproape întotdeauna, asociat încălzirii pe timp friguros, preparării hranei, prelucrării materiilor prime pentru obţinerea de produse finite, utilizate în viaţa de zi de zi, precum şi în alte domenii.
În trecut, oamenii îl foloseau pentru iluminarea locuinţelor, iar când călătoreau pe timp de noapte, focul era un nelipsit tovarăş de drum. De altfel, şi astăzi, el este un prieten de nădejde în călătoriile prin zonele sălbatice ale planetei şi în locurile situate departe de lumea civilizată. Mai special este cel ce se numeşte Focul Viu şi care se aprinde în mod spontan, în unele locuri sălbatice, izolate, unde sunt emanaţii de gaze naturale şi anumite condiţii favorizante.
Din vechime, focul a fost asociat chiar şi Soarelui, astrul zilei ce întreţine flacăra vieţii pe acest pământ. Atât Soarele, cât şi focul, au fost venerate de-a lungul vremurilor, mai ales în timpul epocilor pre-creştine, ele fiind considerate simbolul Divinităţii.
Alături de apă, aer şi pământ, focul era nelipsit în ritualurile magilor şi ale vrăjitorilor, dar şi în îndelungatele studii şi căutări ale alchimiştilor. El a fost şi este întâlnit în medicina tradiţională orientală, asocierile care se fac cu el, proprietăţile lui de sine stătătoare, precum şi cele care vizează relaţionarea lui cu celelalte elemente – apă, lemn, metal, pământ – având o mare importanţă în stabilirea conduitei terapeutice şi a remediilor naturiste necesare oamenilor pentru a se vindeca.
Din punct de vedere mistic, în trecut, fulgerele şi trăznetele – focul din cer – erau asociate Puterilor Divine, iar în creştinism acestea au fost atribuite Sfântului Ilie. În lăcaşurile de cult, întotdeauna, ard lumânări, candele ş.a., focul fiind întreţinut ca simbol al credinţei veşnic nestinsă în Tatăl Ceresc. Dar, de departe, cea mai înălţătoare ipostază a focului este cea a FOCULUI SFÂNT care, în urma slujbelor religioase săvârşite în Biserica Sfântului Mormânt (Biserica Învierii) din Ierusalim, în Sâmbăta Mare, ziua de dinaintea Sfintelor Paşti, se aprinde de la sine în încăperea Sfântului Mormânt unde se află, singur, rugându-se, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului. Tot de la sine se aprind unele candele şi lumânări aflate în biserică, precum şi cele ale unor credincioşi cu suflet curat, aflaţi în preajma bisericii din Ierusalim. Acest FOC – Lumină din Lumină – este dăruit şi celorlalţi participanţi, aprinzându-se lumânare de la lumânare.
Dintotdeauna, focul a fost considerat un element purificator, marcând un sfârşit şi, în acelaşi timp, un nou început.
Focul poate fi prieten, dar şi duşman, atunci când arde locuinţe şi alte bunuri ale oamenilor, când devastează păduri şi zone întinse de vegetaţie, când ia vieţi omeneşti şi ale altor vieţuitoare. Dar, de cele mai multe ori, nu el, focul, este de vină, ci se dovedeşte că vinovatul, cel din cauza căruia s-a iscat dezastrul este, în mod direct sau indirect,... tot omul. La fel se întâmplă şi cu focul iubirii Divine, necondiţionate, care creează, alină, vindecă, sau cu focul urii care răneşte, îmbolnăveşte. Este vorba tot despre foc care nu este nici bun, nici rău, doar este. Dar, dacă vorbim despre iubire sau despre ură, omul decide cum va fi acel foc, prin gândurile, sentimentele şi emoţiile sale. Aşa încât, purtaţi în suflet focul iubirii necondiţionate, oameni buni, pentru a vă vindeca şi a vindeca!